Vicontele Verenței Pierdute, Volumul I, Lumina lui Trodheim

VVP I - Prolog (partea 1)

„Ave vouă, bravi soldaţi, noi propovăduitori ai curajului! Astăzi juraţi credinţă Luminatei şi Regelui! Cu sabia asta să izbăviţi în lupta cu voi înşivă, căci adversari vrednici de voi nu există! Uitaţi-vă în jur la urmaşii voştri! Uitaţi-vă în ţară la poporul vostru! Ridicaţi-vă şi porniţi, de acum aveţi Puterea!".

Zeci de suflete emoţionate părăsiră academia SanteVel, unde studiară timp de opt ani. În afara zidurilor cetăţii îi aştepta, mai mult sau mai puţin zâmbitoare, viaţa. Se urcară în căruţe sau încălecară cai şi galopară în lume, pelerinele fluturându-le ȋn vânt.

În urmă rămaseră melancolici profesorii, care, ca să iasă din această stare, se retraseră în cancelariile şcolilor la o cană de ceai, de cafea sau...

-Plăcinte pentru toată lumea!

-Şi când te gândeai că anul acesta va fi altfel.

-L-am subestimat din nou.

Doi profesori stăteau retraşi la taclale urmărindu-l pe directorul-adjunct împărţind plăcinte cu mere tuturor cadrelor didactice. Nedorind să-l refuze, aceştia ieşiră din sală pe nesimţite şi coborâră zecile de scări până la etajul 8. Intrară într-un birou împânzit de cărţi. Unul dintre bărbaţi, mic şi dolofan, puse de un ceai, apoi se uită pe fereastră la o ceată de studenţi din anii mai mici, ce nu conteneau să se zbenguie deasupra unei prăpastii.

SanteVel, unitatea de Magi şi Zburători nr. 3, era una dintre cetăţile-şcoli de munte. Fondată de mai bine de un mileniu şi jumătate de către şase conducători de armată, stătea, în acea zi de vară, mai semeaţă ca niciodată în vârful Munţilor Semenicii Mijlocii. Seniorii anului VIII absolviră într-un sfârşit, lăsând vechiul castel să se odihnească.

-Trebuie să se întample ceva. E prea multă linişte în Valahia, zise, încruntându-şi sprâncenele, bărbatul dolofan.

-Ai grijă ce-ţi doreşti, ȋi spuse serios colegul său, un profesor înalt şi brunet, care avea o expresie pe chip aproape mereu mohorâtă.

Şi acesta se priponi la fereastră. Unica sa nepoată începu un duel cu o matahală de om. Însă nimeni nu era surpins de acest lucru.

-E atât de linişte... Chiar ai crede că ceva are să se întâmple, analiză bărbatul înalt cerul senin. Până atunci hai să ne întoarcem la ceaiul nostru.

Se aşezară la birou. După ce-şi termină ceaiul, profesorul scund îşi cufundă ochii într-o hartă a Valahiei. Voia imediat să părăsească SanteVelul pentru o scurtă vacanţă la celelalte cetăţi. Făcându-şi planul ȋn cap, acesta ieşi din castel, trecu nepăsător pe lângă puştii care ȋncă se duelau de zor şi coborȋ ȋn prăpastie pe o scară circulară, ȋndreptându-se spre nişte grajduri uriaşe.

Pentru a colinda Valahia, profesorul avea nevoie, ȋn mod obişnuit, de mai mult decât o scurtă vacanţă. Asta dacă mergea călare. Dar el avea la dispoziţie un alt mijloc de transport; unul mare, rapid, flămând şi nervos.

-Input, mi-ai pregătit dragonul?

Profesorul înaintă rapid spre animal, trăgându-şi pe mâini o pereche de mănuşi rezistente din piele de bizon.

-Sigur, dragă Dardanele. Mirle de-aer e gata de plecare, zise un bărbat îmbrăcat în negru, capul fiindu-i învelit într-un şal de i se vedeau numai ochii; şi era grozav de cald afară.

Dardanele încălecă namila de dragon ţinând în mână un baston argintiu cu un glob sidefiu în vârf şi ȋşi luă zborul. Ȋn scurt timp se afla peste nori, departe de Unitatea nr. 3. Se îndrepta spre HelioVel, în Imcipi, unde avea de gând să petreacă cinci zile liniştite cu alţi doi profesori de Tehnici-de-luptă.