imagines

13- Zerrie

Pentru ziua asta, îmi alesesem doar o rochie neagră, lăsându-mi geaca acasă, și, aparent, vremea avea grijă să sufăr consecințele alegerii neinspirate.
Tunetele și fulgerele mă făceau să mă cutremur, iar sunetul ploii ce părea acidă mă neliniștea, ca de fiecare dată când cerul avea ieșiri de genul.
Din totdeauna, am disprețuit ploaia, îmi amintea de furtuna ce-mi năvălea uneori sufletul și pielea mi se făcea de găină doar când îmi aminteam cât de slabă sentimental mă făcea acea furtună.
Și nu eram deloc slabă, eram puternică. Dacă nu eram, nu aș fi fost aici, în viață, după atâtea încercări ale ei de a mă face să-i pun singură capăt.
Fugeam de ploaie prin curtea Universității de Artă din Londra și căutam cu disperate un loc în care m-aș putea adăposti. Din nefericire pentru timida din mine, singurul adăpost era decât în fața intrării în clădire, unde, spre uimirea mea, nu era nimeni, dar eram mai mult decât conștientă că peste mai puțin de 20 de minute o să fie plină toată platforma acoperită.
Acum chiar îmi blestemam în minte cea mai bună prietenă care-mi poruncise din priviri să plec atunci când iubitul ei ajunsese, făcându-mă să ajung mult prea devreme. Șarpe trădător, stau în ploaie din cauza hormonilor tăi!
Mi-am privit telefonul, verificându-mi notificările și pierzându-mă pentru câteva minute printre mesaje.
Am simțit prezența cuiva la 3 metrii de mine, iar asta m-a făcut să ies din transa în care mă prinseseră mesajele și să-l privesc, rămânând fără aer.

Nu-mi venea să cred că după atâta timp, el era lângă mine, arătând exact la fel ca atunci când încă ne iubeam. Pe atunci eram doar niște copii, dar el, Zayn, a fost prima dragoste pe care, sincer, reușisem să o uit până să-l revăd.

- Hei, a șoptit zâmbind la mine.

Vocea lui nu suna foarte diferit și pot spune cu mâna pe inimă că îmi lipsise foarte mult.

- Hei, i-am șoptit, încă șocată, neștiind ce ar trebui să fac.

El doar își îndreptă privirea spre curtea universității admirând ploaia torențială de care acum eram feriți.
Am înghițit în sec și am continuat să-l privesc fără nerușinare.
Arăta exact la fel, doar că acum bărbia lui era acoperite de firicele mici de păr, abia observabile. Ochii lui, după atâta timp, încă mă mai răpeau într-o adâncă transă la fel ca atunci când eram o adolescentă de 16, îndrăgostită de băiatul dintr-a 12-a B și dornică să cunoască viața. Cel mai probabil se schimbase moral și nu mai era băiatul de acum 6 ani, dar fizic era același. Poate acum era mai matur, poate acum scăpase de indiferență și poate că acum reușise să învețe să aibă încredere în alții, dar nu mai conta pentru că acum nu mai era al meu.

El nu a fost doar prima mea dragoste. A fost mai mult de atât. Mult mai mult de atât.
El a fost primul meu iubit, primul care m-a făcută să mă simt iubită și cea mai specială. El a fost primul care m-a făcut să îmi pierd mințile, primul care m-a înnebunit cu vorbe dulci ce îmi plăcea să cred că erau adevărate. El a fost primul care m-a făcut să mă simt importantă și să am impresia că pământul se învârte în jurul meu. El a fost primul care mi-a arătat cum trebuie trăită viața și primul care mi-a arătat frumusețile ei.

Relația noastră a început ca orice relație de adolescenți din secolul ăsta: pe Facebook. El avea 18 ani, eu 16.
Eram în același liceu, dar până să vorbim pe facebook nu ne mai vorbisem vreodată. A fost rapid, nici nu știu cum am început de fapt să vorbim și să ne apropiem atât de tare încât să îl plac în felul disperat în care o făceam.
Țin minte și acum când mi-am dat seama singură de faptul că sunt îndrăgostită peste cap, de parcă ar fi fost ieri, nu acum 6 ani. Era o vineri seara din mijlocul lui August, iar eu nu îl văzusem prea mult toată vara și nici nu aveam așteptări să-l întâlnesc. Viața însă, și-a dorit să mă dea total peste cap, dându-mi ocazia să îl întâlnesc într-o pizzerie din centrul orașului alături de prietenii lui.
Când am intrat pe ușă și l-am zărit, am vrut să plec înainte ca el să mă observe. Chiar dacă vorbeam prin mesaje și la telefon des, mă simțeam rușinată să stau în preajma lui.
Prietena mea era de părere că rușinea asta a mea era penibilă, așa că m-a împins spre o masă, trecând evident pe lângă a lor. Țin minte cât de distrusă am fost când am văzut că mâna lui era petrecută peste a lui Melody, una dintre așa-zisele lui prietene.
I-am salutat, atunci privirea lui căzând total pe mine și menținând-o acolo tot restul serii. Mâna lui nu mai statea pe umărul acelei individe, ci pe masă, iar eu mă simțeam cea mai fericită.
La nici o săptămână, m-a invitat la un film, apoi am mers la aceeași pizzerie, de data asta doar noi doi. La sfârșit, când m-a dus acasă și-a luat la revedere și m-a sărutat. Nu a mai plecat imediat, am stat aproximativ o oră pe scările casei mele sărutându-ne fără a mai adăuga și alte cuvinte total inutile. Săruturile spuneau totul.
Și așa a înflorit ușor relația mult așteptată de către mine, imediat apărànd sentimentele puternice față de el.
Relația noastră a ținut câteva luni bune în care eram mereu împreună, iar tot liceul ne invidia pentru că niciodată nu ne certaserăm. Eram amândoi copilăroși și ne băteam în joacă pe holuri, fiecare persoană care trecea pe lângă noi mirându-se că Zayn a reușit să aibă o relație așa lungă.

- Sunt sigură că peste ani o să vă vad tot de mână, mi-a spus o prietenă din clasa lui, continuând cu vorbe încurajatoare care susțineau că e prima lui relație serioasă.

Speram să fie așa, motiv pentru care îmi era frică să îi atrag atenția pentru comportamentul lui indiferent, minciunile cu care mă abura și fetele cu care am aflat că ieșea uneori, alegând să plâng în liniște. El nu se ridica la așteptările mele și, probabil, eu nu mă ridicam la așteptările lui. El nu era băiatul perfect pentru mine și, mai mult ca sigur, eu nu eram fata pentru el. Deși păream suflete pereche, nu era deloc așa.
El mă iubea doar la școală și când mergeam la pizzerie, care, spunea el, era locul nostru. După ceva timp, nici la pizzerie nu își mai arăta interesul, petrecând cât mai mult timp pe telefon, făcând ceva ce nici în ziua de azi nu am aflat.
Lucrurile se schimbaseră, iar eu începeam ușor ușor să mă maturizez, realizând că nu așa funcționează o relație.
Într-o seară, am ieșit în parc, el luându-mi mâna și încercând să mă sărute. Eu m-am tras de sub atingerea lui ca arsă și i-am spus, total înecată în lacrimi, ceea ce simțeam. Amândoi am căzut de comun acord să punem punct, el reproșându-mi că m-am schimbat.
Eu, deși nu era așa, am tăcut și l-am lăsat să se mintă singur, plecând fiecare pe drumuri diferite.

Prima dragoste, pe lângă faptul că nu se uită niciodată, doare cel mai tare. Și chiar așa a fost, niciodată de atunci nu am mai suferit după despărțiri așa cum am suferit după el. Eram mică și naivă atunci, nu știam cu ce se mănâncă relațiile sau cum se întreține una, acum totul s-a schimbat, iar eu m-am maturizat. Amândoi suntem doua persoane diferete de cele care eram în liceu.
Și nu îl urăsc pentru că m-a tratat așa, nu îl judec, din contra, chiar îl înțeleg. Nu regret că l-am iubit, nu regret ca am suferit mult pentru el, nu regret nimic altceva decat faptul că nu am reușit să-l țin lângă mine mai mult timp. Mereu m-am întrebat, ce ar fi fost dacă în loc de punct, puneam virgulă?

Atenția mi-a fost atrasă de băiatul din mulțimea de elevi ce ieșeau afară care m-a lovit cu umbrela neintenționat, cerându-și iertare de la mine. Am aprobat, el fugind afară în războiul pe care picăturile reci de apă îl ducea cu pământul, având umbrela ca "scut". Am privit spre Zayn, văzând cum o fată frumoasă, nu, superbă, blondă ieșită din universitate îi sare în brațe și îl sărută dulce, spunându-i ceva, amândoi izbucnind în râs. Ea și-a deschis umbrela, el prinzându-i mâna și luând-o amândoi la fugă spre războiul e afară.
I-am privit cum se îndepărtau gândindu-mă că așa eram și noi în adolescență. Am rămas blocată, privindu-le mâinile ce erau prinse strâns una în alta, despărțindu-se doar atunci când au urcat în mașina lui.

- Pezz, iubito, mă auzi? Auzi brusc vocea iubitului meu, Alex, făcându-mă să tresar. Dumnezeule, dar aeriană mai ești! Vorbesc cu tine de 2 minute! Tu când intri în lumea ta nu te mai întorci! Continuă el luându-mă de mână și sărutându-mă pe frunte.

Eu am râs și am așteptat să deschidă umbrela, mai apoi pornin amândoi spre mașina lui.
Acum eu eram de mână cu Alex și el cu iubita lui.  Acum eram fericiți separat, cu persoane diferite.
Lucrurile se schimbă, dar presupun că sentimentele mele mereu vor rămâne aceleași. Poate nu la fel de puternice, dar aceleași.