ROTHCHESTER- Suveranii Banilor

18

            Ajunse în fața clădirii impozante cu un perete întreg din sticlă, care adăpostea vastul apartament al fiului său. Îi ceru șoferului să meargă la o cafea sau ceai, deoarece va dura ceva.

Intră în clădirea de treizeci de etaje, iar oamenii după ce-l salutară cu teamă și respect, i se dădură din drum. Merse direct la lifturi și apăsă 30. Apartamentul lui Jacob oferea o panoramă minunată a capitalei britanice. Intenționat ajunsese la destinație mai devreme. Voia să pregătească totul pentru venirea tinerei escroace.

Își aprinse un trabuc și merse la geam. Putea fuma în liniște, în sfârșit. Nu era nimeni care să-i amintească faptul că nu era indicat să fumeze la o asemenea vârstă. Fulgii mari de zăpadă se loveau de geamurile aburite ale clădirii. Charles iubea iarna. Era rece, nemiloasă și înghețată. Se identifica cu acest anotimp.

Auzi sunet de pași. Erau pași mici, grăbiți, de femeie hotărâtă. Își stinse trabucul și se întoarse cu spatele spre geam, sprijinindu-se cu ambele mâini de pervazul acestuia.

Alice se blocă în mijlocul pasului, iar uimirea violentă desenată pe chipul ei, îi dădu o satisfacție nemaipomenită celui care-i cauzase această trăire interioară brutală. Din instinct, fata se întoarse pe călcâie și vru s-o ia la fugă.

— Oprește-te, nu ai unde să te ascunzi.

Tonul lui era calm, dar tăia în carne vie.

Simpla lui prezență, aerul superior pe care-l emana și tonul autoritar, o făcură se înlemnească. Nu mai rămăsese nimic din ființa tupeistă. care îi reproșase tot ce exista sub soare fostului său logodnic, în urmă cu puțin timp. Se făcuse mică de tot.

Se întoarse spre el șovăitor, cu anticipare încărcată de teamă. Charles era acum la numai vreo doi metri de ea.

— Un psiholog cu care m-am întâlnit la un eveniment caritabil în urmă cu vreo zece ani mi-a zis așa: există trei tipuri de răspuns la situațiile percepute ca fiind amenințătoare. „Luptă" „fugă" și „împietrire." Văd că tu ești setată pe fugă, îi zise el pe un ton glumeț, dar Alice știa că totul era de fațadă. Se juca cu ea, așa cum se joacă pisica cu șoarecele.

Alice voia să întrebe de Anthony, dar nu avea sens. Era clar că puștiul o trădase.

— Ce vreți să discutați cu mine?

— Eu zic să intrăm, sugeră el și, unind vorba cu fapta, cu ajutorul cartelei de acces. deschise ușa.

Alice fu mult prea speriată ca să mai perceapă luxul orbitor al apartamentelui. Charles o pofti să ia loc în jurul mesei rotunzi din sticlă și se așeză în fața ei. Fata tremura și se foia, lucru care-i confirma ipoteza lui Charles. Tânăra nu era cu nimic cu coaptă decât Anthony. Era, cel mult, mai descurcăreață. Dar cine nu-și pierdea tot curajul și culoarea din obraji când era luat la rost de Charles Northgard?

O servi cu un pahar de apă pentru a mai destinde atmosfera. O adusese acolo pentru a afla informații de prima mână, nu pentru a o trezi din leșin.

— Bun, Alice. Bănuiesc că-ți dai seama că nu ai scăpare și că știu ce se petrece.

Fata trase aer în piept și se încordă toată. Dădu din cap afirmativ, dar nu-l privi în ochi.

— Eu nu am făcut rău nimănui, se apără zadarnic.

— Slavă cerului nu ai reușit, completă Charles. Vreau să-mi spui tot. Tot ce are legătură cu Steve, cu Sonia, cu documentele mele...

— Nu știu nimic! izbucni ea, sărind în picioare panicată, dar Charles cu un simplu gest, o făcu să se prăbușească la loc.

— Care-i legătura ta cu ei?

— Nu am...

— Alice, timpul meu e prețios, zise el răspicat și mâna îi alunecă în interiorul sacoului. Fata înghiți nodul din gât. Câteva clipe mai târziu, din spatele materialului prețios al hainei interlocutorului său, se ivi discret țeava lustruită a unui pistol.

— Nu, vă rog nu, se vaită ea, lăsându-și capul în palme.

— Colaborează cu mine și nu vei păți nimic. Ai cuvântul meu.

Fata nu era în stare să se adune. Toată această situație îi păru ireală. În primul rând, lăsând toate celelalte la o parte, se afla în aceeași încăpere cu capul familiei Northgard. Ea, care abia reușea să-și plătească taxe de școlarizare.

— Vorbește, Alice, îmi pierd răbdarea.

— Eu nu... dar nu se încumetă să mai repete că nu știa. Rahim a fost logodnicul meu. Așa l-am cunoscut pe Steve. A venit la noi cu un talisman despre care, cu siguranță știți. Mi-a propus să colaborez cu el, văzând că sunt disperată să fac niște bani. Rahim a preferat să stea deoparte.

Treptat, Alice îi povesti cu lux de amănunte toată situația. Cum ajunsese să o cunoască pe Sonia, cum aceasta din urmă venise cu ideea de a-l folosi pe Anthony pentru a fura de la Jacob și de-al șantaja ulterior. Charles cunoștea prea bine oamenii. Își dădu seama că nu mințea când îi spusese că nici nu știa prea bine ce conțineau dosarele sale. Preferase să se țină deoparte, considerând că, cu cât știa mai puține, cu atât mai bine. Charles zâmbi victorios când îi dădu informația de aur, și anume că Steve era disperat că nu reușea să decodeze PDF-urile. Îi zisese și de inel și de dorința Soniei de a afla dacă ducea într-adevăr undeva.

La sfârșitul interogatoriului, Charles îi reumpluse paharul cu apă.

— Bun, se pare că putem colabora, dacă ești de acord.

— V-am spus absolut tot ce știam.

— Vrei să trăiești? o întrebă direct. Dacă da, vei face exact ceea ce-ți spun eu să faci.