ROTHCHESTER- Suveranii Banilor

4

Charles nu se implica personal în organizarea evenimentului care avea să aiă loc în seara aceea. Lăsase totul pe mâinile fiicei sale, Charlotte. Era foarte pricepută și responsabilă. Ea alesese meniul, realizase design-ul invitațiilor și ea se ocupa și de distribuirea acestora. În după amiaza aceea, salonul elegant și luxos, acoperit de marmură maro și crem era plin de oameni, care alergau dintr-o parte în alta, asigurându-se că totul avea să decurgă perfect. Lui Charles îi trecuse prin cap să renoveze încăperea enormă, dar nu avea habar cum. Voia s-o modernizeze, fără să renunțe la stilul clasic și elegant. Pereții erau acoperiți de oglinzi mari cu ramuri aurii, de rafturi pline de cărți și de picturi realizare de artiști celebri, special pentru el.

Se așeză pe canapeaua albă, care trona în mijlocul salonului și răsuflă profund. Imediat, bucătăreasa se apropie de el pentru a-l întreba dacă are nevoie de ceva. Nu avea nevoie de nimic. Lăsă capul pe spate și privi candelabrul gigantic, asemănător celor din catedrale și atunci o strigă pe menajeră, fără a-și lua ochii din tavan.

— Martha!

Femeia veni îndată.

— Da, domnule?

— Trebuie șters praful pe candelabru.

— Vreți să mă urc acolo sus? Se minună femeia de vârstă mijlocie.

— Doar nu mă urc eu, comentă Charles, privind brusc spre femeie, intimidând-o. Nu-mi pasă cine se urcă, atâta vreme cât praful e șters.

Se ridică încet de pe canapea și se apropie de ușa din sticlă, proaspăt lustruită. Oare făcuse bine că-i invitase pe Rahim și pe Steve? Ideea era a fiului său, iar lui îi surâsese dintr-un singur motiv. Se gândise că în felul acesta, își va întări spusele și că cei doi nu vor mai avea nicio îndoială legată de faptul că într-adevăr voia să le fie prieten. Nu voia asta, cel mai tare și-ar fi dorit în acel moment, ca Steve și Rahim să nu-l fi contactat niciodată. După șase ani de la moartea lui Amir, respirase liniștit, căci intuiția și experiența vastă, îi spuneau că nu-l vor mai căuta. Nu putea, însă, să nu-i primească când se prezentaseră la complex. Avea o datorie față de Amir. Avea motive reale să se simtă îndatorat față de prietenul său, care-i salvase viața, riscând-o pe a lui. Se simțea și vinovat din motive pe care, spera el, nu avea să le rostească niciodată. Amir fusese singurul său prieten real. Charles tânjise după prieteni toată viața. Era mereu înconjurat de oameni, dar toți îi voiau banii sau să profite de pe urma reputației lui. Era un lucru excepțional să fi văzut în public alături de Charles Northgard. Într-un final, primise acel prieten la care tânjise așa de mult, dar o dăduse el însuși în bară. Poate că nu știa ce înseamnă prietenia. De unde avea să știe? Era expert în afacerile cu petrolul, în afacerile maritime, în înmulțirea banilor, dar habar nu avea cu ce se „mânca" o prietenie.

După câteva ore, salonul începea să se umple de oaspeți. Charles îi întâmpina pe toți cu aceeași neutralitate binevoitoare, dar ochii bătrâni și sticloși i se îndreptau mereu spre ușă. Se aștepta ca Steve să ajungă, dar spera să nu. Rahim refuzase invitația, deci o grijă mai puțin.

Cu puțin timp înainte de servirea aperitivului, cel pe care-l aștepta și de care se temea oarecum, își făcuse apariția. Era îmbrăcat într-un costum gri, fără cravată sau papion, iar ultimul nasture al cămășii era lăsat deschis. Omul nu părea deloc intimidat de înalta societate. Charles îl urmări preț de câteva clipe. Bărbatul acela avea șarm și carismă. I se potrivea perfect cariera pe care și-a ales-o. Pășea cu grație și privirea îi fugea în toate părțile. Charles cunoștea prea bine oamenii și nu-i scăpă felul în care ochii lui Steve luceau de ironie și sarcasm. Era un bărbat arătos, inteligent și plin de carismă. Iar el știa asta.