ROTHCHESTER- Suveranii Banilor

10

— Eu nu mai am niciun ban și mai sunt și plin de datorii, informă pe un ton resemnat amicul lui Anthony și se așeză descumpănit pe o bordură acoperită de zăpadă. Nici Anthony nu stătea bine la acest capitol. Folosise pendulul furat pentru a-și plăti ultima datorie, dar zău că nu avea chef de altele.

— Cred că știu ce vom face, zise Anthony, privind în zare, încă nefiind convins de opțiunea la care se gândise.

— Ce anume?

În momentul acela scoase telefonul și începu să caute un număr de telefon memorat recent. „Alice."

— Am o cunoștință care- dar brusc ezită. Oare, era totuși o idee bună s-o sune pe Alice? Era o necunoscută, nici măcar nu-și putu da seama ce fusese în capul lui atunci când i-a acceptat numărul de telefon. Totuși, fata nu fusese insistentă. Nu-i ceruse numărul, doar i-l oferise pe al ei. „Prafuri gratis în schimbul informațiilor despre familia mea". Ceva era putred la mijloc, ar fi putut să bage mâna-n foc pentru asta, dar nu știa ce. Până la urmă, orice ar fi urmărit fata, dacă într-adevăr urmărea ceva și nu era doar el paranoic, nu avea să obțină nimic, căci el habar nu avea de treburile lor. În schimb, prafurile pe care ea i le oferea, erau cât se putea de reale.

— Ce cunoștință? se interesă băiatul, dar Anthony nu răspunse de îndată și, după câteva clipe, parcă revenindu-și dintr-o transă blocă ecranul și vru să vâre telefonul înapoi în buzunar. Display-ul se aprinse din nou și în fața ochilor îi apăru un număr necunoscut. Își miji pleoapele și nici nu-l mai băgă în seamă pe amicul lui, care îl mai întrebase o dată despre care cunoștință era vorba.

Își luă inima în dinți și răspunse.

— Da?

— Anthony...? se auzi o voce stinsă și nesigură de femeie.

Băiatul aproape că se pierdu cu firea și brusc uită de toate prafurile, de banii pe care nu-i avea și de datoriile pe care urma să și le facă.

— Ma... mama? rosti el, cu o uluire totală și voce tremurândă. Chiar și amicul lui se ridică de pe bordură și deveni atent. Toată lumea din anturajul lor știa că Anthony nu ținea legătura cu Sonia.

— Vreau să ne vedem. Poți?

I se tăie răsuflarea. Pur și simplu nu putea să-și creadă urechilor. Era cât se putea de lucid. Ținea într-adevăr telefonul în mână, auzea într-adevăr vocea ei. Toate astea chiar se întâmplau.

— Da, pot, normal. Unde ești?

Sonia îi dădu adresa unui local din zona apartamentului său, prin urmare, nu un local foarte pretențios și, cu siguranță nu unul la care ar merge Anthony în mod obișnuit. Dar băiatul nici nu se gândi să comenteze. Putea la fel de bine să-i spună să se întâlnească în gară.

Când încheie apelul, nu știa ce ar trebui să facă. Ideea de a o revedea îl şi speria puţin.

— Trebuie să plec, fu tot ce reuși să îngaime, cu o voce aproape panicată. Apoi, nu-i mai dădu celuilalt șansa la replică și o luă la fugă în partea opusă celei în care se îndreptaseră cu amicul lui.

„Queens Diamonds" își repetă el, „unde e locul ăsta?" Activă GPS-ul, iar acesta îi arătă că pe jos ar fi ajuns în două ore. Se uită apoi la opțiunile pe care le avea dacă opta pentru autobus. Patruzeci și cinci de minute. I se părea oricum enorm, dar nu avea altă posibilitate. Spera doar ca Sonia să mai fie acolo când el va ajunge.

Drumul cu autobusul i se păru cel puțin ciudat. Era doar a treia oară când se urca într-un mijloc de transport în comun. Se uita în jur cu suspiciune și incomoditate, temându-se ca nu cumva cineva să-l recunoască.