Alek: Înger Senzual (pauză)

II. Alek: Fantomele trecutului

         

          Am trei mașinuțe. Fiecare aleargă în direcții opuse. Una e roșie și lucioasă, una e neagră, iar una e albă.

          Pe una, cea de culoare roșie, o aveam de mult timp, dar avea un defect: de fiecare dată când o propulsam pe "pistă" făcea invariabil un viraj spre stânga. Acest defect făcea imposibilă orice cursă între ea și celelalte mașinuțe, fapt care îmi mai tăia din elanul fanteziilor infantile.

          Cea neagră, e de la prietenul meu, Davil. Mi-a dat-o când aveam 5 ani, iar el avea 9. Asta nu avea defecte și era cea mai rapidă dintre toate. Îmi plăcea mult să mă joc cu ea când eram copil, la fel de mult cum îmi plăcea să petrec timp cu Davil. Pe atunci, Davil îmi spunea că atunci când va crește va avea o masina în mărime naturală exact ca asta - un jeep. Nu l-am crezut atunci...

          Deși vag, îmi aduc aminte că într-o zi, mașinuța neagră s-a stricat, fapt care m-a deprimat; drept este că încasase suficiente răsturnări, izbituri și "derapaje"... Ceea ce m-a deprimat era că o aveam de la Davil... Am încercat să o repar, dar degeaba: mașinuței îi lipsea un ax subțirel, aparent neglijabil, iar roțile din spate aveau tendința de a se deplasa tot mai mult spre exterior, fapt care le facea să încetinească din ce în ce mai mult, pentru ca în final mașinuța să se oprească, independent de suprafața pe care o lansam.

          Atunci nu aveam nicio idee cum să o repar, dar nici nu mă lăsa inima sa o arunc. Am aşezat-o cu grijă pe o etajeră deasupra biroului la care îmi făceam temele, de unde o puteam vedea mereu. În timp însă, perspectiva asupra micutei jucării mi-a fost oprită de carti, caiete sau nimicuri pe care le abandonam întâmplător pe aceeași etajeră. Astfel ca biata mașinuță a căzut în uitare, rămânând abandonată într-un colț întunecat, acoperită de praf și de pânze de păianjen. La fel s-a întâmplat și cu prietenia mea cu Davil peste ceva timp...

          Am câștigat mașinuța cea albă în urma unui pariu cu un... să zicem un "prieten". Si am pierdut-o mai târziu, de asemenea, tot în urma unui pariu, pe care eram de altfel convins ca îl voi pierde... Dar încercarea moarte n-are, nu-i așa? Mai degrabă m-a deprimat pierderea pariului în sine, decât a mașinuței, care nu era în fond decât o bucată nesemnificativă de plastic.

          Surprinzător este că, în niște împrejurări destul de ciudate, am intrat din nou în posesia mașinuței albe. Curios este că, deși ea arăta în mare parte la fel, nu îmi mai stârnea interesul cum o facea înainte... Pot spune ca mă plictisisem de ea.

           Uneori, chiar îmi trecea prin minte să o arunc cu hotărâre într-unul din acei saci de polietilenă neagră pentru gunoi, debarasându-mă astfel de ea. Alteori mă batea gândul să o duc în parc și să o abandonez pur si simplu pe unul din terenurile de joacă.

          Însă tot ce am făcut a fost să o pun într-o cutie, alături de alte lucruri de care nu credeam că voi mai avea nevoie și să încui cutia într-o boxă, din care nu am mai scos-o la lumină nici până în ziua de astăzi.

          Dar care ar fi scopul? Sunt doar obiecte. Obiectele sunt singura reminiscență veridică numai pentru sine că ceea ce s-a întâmplat în trecut a fost într-adevăr aievea pentru noi. Astfel că ele sunt singurele repere din trecutul nostru, marcatori ai unor fapte a căror realitate nu poate fi contestată oricât de mult ne-am dori...