ROTHCHESTER- Suveranii Banilor

1

Era doar a doua oară când cei doi se vedeau față în față. Prima oară era acum trei zile, când se cunoscuseră oficial. Cu ajutorul unui prieten, Steve făcuse rost de numărul lui de telefon și în minutul următor îl și sunase. Se prezentase, ușor tensionat, deși băiatul știa teoretic despre existența lui, și-i explicase pe scurt despre ce era vorba și de ce tocmai acum voia să-l cunoască personal. „ Suntem frați de tată, Rahim" ,îi spusese el, „ tata ne-a lăsat ceva. Vrem nu vrem, trebuie să colaborăm măcar pentru un timp." Se întâlniseră într-o cafenea și Steve îl pusese la zi cu toate. Îi aștepta o moștenire, una intelectuală, dar care le putea aduce o grămadă de bani, dacă devenea publică. Nu doar conținutul moștenirii era unul șocant, ci și cel care păzea această moștenire: Charles Northgard, cel mai puternic om din Marea Britanie. Rahim refuza să creadă la început, dar Steve vorbea cu atâta înflăcărare și încredere în sine, încât îi trezise oarecum interesul. Steve, însă îi propusese ceva: „Te las să procesezi totul timp de trei zile, după care, dacă mai ești interesat, ne vedem din nou și-ți dau toate detaliile."

Trecuseră patru zile și Steve se afla acum în bucătăria lui. Rahim luase o decizie.

— Și cum ai vrea să ajungem la Northgard? Călcăm pe proprietatea lui și ne ia poliția pe sus? se interesă Rahim, în timp ce prepara cafeaua, dar nu se aștepta la un răspuns. Tocmai din acest motiv, atunci când replica veni, rămase perplex.

— Nu am vrut să te încarc cu detalii la prima noastră întâlnire. Erai și așa suficient de tulburat, explica Steve și preluă ceașca de cafea din mâna lui Rahim. Dar, tata s-a ocupat și de acest aspect. Ia zi, ai un talisman de aur, gravat? Întrebă dintr-odată, cu un ton ciudat și ochii-i sclipiră.

Rahim nu răspunse imediat. Întrebarea fratelui său părea din cu totul alt film. Ce legătură putea să aibă un talisman de aur cu moștenirea lor?

— Da, vorbi într-un final, încercând să găsească o asociere oarecare sau o punte de legătură între cadoul pe care tatăl său i l-a trimis din Anglia chiar cu o zi înainte să moară și conversația cu Steve.

Rahim era copil. Își amintea destul de clar ziua aceea. Un verișor de-al său venise în Egipt și-i dăruise talismanul. Era tulburat. Îi povestise mamei lui că Amir părea foarte îngrijorat. Era pe fugă și-l rugase să meargă cu primul avion în Egipt și să-i dea fiului său cadoul acela. Era chiar ziua de naștere a lui Rahim. El nu putea să vină personal, căci nu mai erau locuri la unicul zbor din ziua aceea. La primele ore ale zilei următoare, Amir murise într-un accident de mașină.

— Îl pot vedea? Întrebă Steve. Îl ai la tine?

Rahim zăbovi. Dădu apoi pe gât restul de cafea și merse în dormitor. După câteva clipe, se întoarse cu o cutie neagră și mică pentru bijuterii. O deschise și întoarse cutia spre Steve, arătându-i talismanul gravat, în toată splendoarea lui. Bărbatul se poziționă în dreptul lui Rahim și privi micul obiect strălucitor. Fără a-i mai cere voie fratelui mai mic, scoase talismanul din cutie și-l scrută cu atenție.

— Sam Road, 21, citi cu voce tare inscripția și întoarse capul, curios spre Rahim. Acesta din urmă, ridică din umeri.

— Am căutat. E o adresă londoneză, un complex turistic, Oglinda Londrei, explică Rahim, vrând să-i dea de înțeles că talismanul nu ducea nicăieri, practic. Probabil tata a fost acolo și l-a cumpărat. Sau nu știu, habar, se scărpină el în ceafă. Poate l-a gravat personal, pentru că l-a impresionat locul...

Steve așeză bucata de aur la locul ei și-l fixă pe Rahim preț de câteva clipe. Abia după câteva momente îndelungate, cu mâinile strecurate în buzunarele blugilor negri, Steve deschise din nou gura.

— Ia caută din nou adresa și uită-te mai atent, îl îndemnă.

Rahim nu înțelegea rostul cerinței și i se părea o pierdere de timp, dar era genul de om care nu spunea „nu" la mai nimic, din dorința de a nu-i supăra pe cei din jur. Luă telefonul de pe masă și tastă „ Sam Road, 21"

— Cum am mai zis, răsuflă Rahim. Un complex turistic foarte selectiv numit Oglinda Londrei. Aparent este destul de vechi, iar printre vizitatori se numără...

— Nu mă interesează, îl opri Steve, printr-un gest al brațului. Uită-te cui îi aparține.

Rahim merse mai jos și fața i se crispă într-o uluire totală. Privi dintr-odată spre Steve și când văzu satisfacția întipărită pe chipul acestuia, își dădu seama că nu era nevoie să-i spună ce descoperise, căci fratele său știa.

— E al lui Northgard, zise Steve în locul lui și se îndreptă de spate. Vrei acum să-ți spun despre legătura talismanului cu moștenirea?

Rahim dădu din cap afirmativ, ca într-o transă, fără a-și lua ochii de la talismanul, pe care avu senzația că-l vedea pentru prima dată. Poate chiar îl vedea pentru prima dată... din această perspectivă.

— Tata a fost prieten cu Northgard. Nu te voi plictisi acum cu istoria lor comună, căci nu e relevantă, dar cert e că dacă nu era miliardarul, tata nu ar fi reușit să obțină ceea ce ne așteaptă pe noi acum. Tata mi-a zis că rolul acestui talisman este să ne aducă pe noi împreună.

— Ce vrei să spui? ridică Rahim sprâncenele și fruntea i se încreți.

— Eu știam de moștenire, știam unde se află, dar nu puteam ajunge la ea fără ajutorul tău. Tu aveai talismanul, adică adresa la care trebuie să ajungem, fără să știi ce te așteaptă acolo.

— Nu era mai simplu ca Northgard să ne contacteze pe amândoi separat? își dădu Rahim cu părerea.

— Tata a zis că Northgard nu voia să fie martor la eventuale conflicte sau tensiuni dintre noi. Dacă ne contacta el, cel mai probabil făceam cunoștință noi doi în biroul lui. A zis că nu voia asemenea complicații. Nu e un om foarte empatic... Plus că tata a vrut să lucrăm îmreună, sunt sigur.

— Da, nu știu. Sugerezi că dacă mergem la complex, vom fi primiți cu brațele deschise? întrebă Rahim nu prea încântat de circumstanțele situației. Steve nu știa ce să-i răspundă, căci și el își punea aceeași întrebare.

— Sugerez doar să mergem acolo cât mai repede și să vedem care-i treaba, veni răspunsul lui Steve. Se lăsă apoi o clipă de tăcere la sfârșitul căreia, bărbatul se ridică și-și îmbrăcă paltonul, pregătindu-se de plecare.

— Eu mi-am făcut datoria față de tata. Te-am contactat, te-am înștiințat. Acum decizia îți aparține. Eu luni dimineața, la nouă, voi fi la complex. Sper că mă va primi fără tine. Dacă știu unde să-l caut, e clar că te-am contactat.

Cu asta, plecă, neavând pretenția să fie condus la ușă. Tocmai când vru să apese clanța, cineva de afară împinse ușa. În fața lui apăru o tânără de vreo douăzeci de ani și ceva, cu o plasă de cumpărături în mână și o privire suspicioasă.

— Ah, ea este Alice, îi zise lui Steve. Logodnica mea.

Cei doi, deși puțini nedumeriți, își strânseră mâinile, făcând un contact vizual puțin mai lung decât cerea eticheta. Rahim o informase despre vizita lui Steve, îi spusese vag despre ce era vorba, dar nu dăduse detalii deocamdată.

— Mă bucur să te cunosc, Alice, îi zise el șatenei înalte și subțiri, care încă nu-și venise În fire.

Urmă apoi un schimb de replici nu foarte interesant, iar apoi, Steve, într-adevăr, își luă la revedere.