Poli opusi[ yaoi+18]

Capitolul 2

                              —Iar a venit si asta?!

                              — De ce nu moare odata?

                               —Mi-a facut mama scandal acasa pentru ca ma iau de tine, prostu' dracu!

                              —Ne-ai face un bine si te-ai arunca odata de pe cladire!

                              —Eu nu-l mai suport, sper sa se mute din clasa.

                              —Lasa, ma, iar ramane repetent.

                               —Asa or sa se pricinuiasca altii cu el.

                             —Mai bine decat noi.

                         Incercam sa nu le dau atentie, flegmei ce-mi ateriza la pantof, sau hartiilor ce erau aruncate spre mine.

                         Norocul meu fuse ca ajunsesem exact la inceputul orei, desi nici profesorii nu prea aveau ce face, ori ii lasau in pace, ori se luau si ei de mine, ori incercau sa zica ceva, fara sa ia masuri, sau daca luau, ma trezeam cu o buza sparta sau un ochii vanat, despre care minteam, spunand ca am avut alta criza.

                         Nici macar nu m-am atins de ei, dupa prima criza de la scoala, au inceput sa faca glume proaste despre mine, iar eu doar stateam in banca mea, cu fata in pamant, in timp ce ei continuau sa faca misto de mine. Apoi, a venit si Alexandru, pe care, se pare ca toata scoala il idolatrizeaza, ce mananca el, mananca si el, ce firma poarta, poarta si ei, ce note ia, pe alea inceacra sa le obtina si ceilalti, ce idolatriza el— nimic— idolatrizau si ei, si, ce ura el, urau si ei, adica, pe mine. De cand a inceput sa ma urasca, atunci au inceput si restul sa ma chinuie zi de zi.

                         Atunci am intrat in forta in depresie, la inceput, doar am simtit o stare ciudata de disconfort in piept, si am incercat sa ignor, apoi, cand au inceput cu luatul peste picior sau trasul scunului, atunci m-am inchis in camera mea, si, printre lacrimi, fara sa stiu ce fac, am luat un compas— trusa de geometri foarte veche, pe care parintii ma pun sa o car dupa mine, ca sa" ai tot arsenalul de scoala". Incepusem sa-mi zgarii mana cu acul compasului, de mai multe ori in acelasi loc, incat rana sa fie mai agresiva. Abia peste catva momente, cand sangele incepuse sa-si faca aparitia, mi-am dat seama de ceea ce facusem, incepusem sa plang atat de mult, incat aproape am cazut din cauza deshidratarii. Cand m-au intrebat parintii ce am patit, le-am spus ca a fost doar o criza, si m-au luat la spital, am pierdut alte doua zile la psiholog, si colegii au facut glume pe seama mea din nou. Diferenta? De data asta nu m-am taiat, dar, in minte mi-au aparut tot felul de scenarii triste, daca ii va pasa cuiva de mine, daca or sa regrete ceea ce fac, in momentul cand vor auzi ca am murit.

                            Eram sceptic in legatura cu asta, dar tot, undeva, adanc in inima mea, imi doream sa fie cineva caruia sa-i pese cu adevarat, sa se simta rau pentru ca am murit. Chiar daca sunt oameni care o duc mult mai rau decat mine, care nu vor sa se sinucida, chiar daca au existat zvonuri cum ca fac asta pentru atentie, eu tot am continuat sa o fac, nu e ca si cum eu controlez cand am vr-o criza.

                            Asta a fost acum cateva luni, inca nu m-am mai taiat, dar aceleasi ganduri le mai am, iar pe zi ce trece, tot vreau sa le pun in aplicare, sa scap odata de tot ce e aici. Vreau sa o iau de la capat, sa am o viata normala, sa nu mai trebuiasca sa ma ascund in camera sa plang, sau sa ma gandesc ca moartea mea ar face pe cineva trist. Poate mama si tata ar plange naincetat cateva zile— tata— si cateva saptamani/ luni— mama—, poate toti elevii liceului la care merg se vor simti vinoati, poate le va parea rau pentru tot, ca nu voiau ca eu sa mor, Erika si directorul se vor lua de ei, si poate va fi pornita o ancheta si o miscare impotriva bullying-ului, din care nimeni nu va mai trebui sa treaca prin asta... Pe cine cred ca pacalesc. Poate doar mama si tata ar plange pentru ca si-au pierdut si celalalt fiu, sau vor fi impacati pentru ca a murit" un criminal", toti de la scoala vor fi fericiti, pentru ca atunci nu vor mai trebui sa-mi vada fata, poate Erika se va simti rau... sau se va simti usurata, pentru ca nu o sa ma mai aiba pe cap. Daca se va face o ancheta, va dura cateva luni ce mult, si apoi vor uita toti cine a fost Zaharia Abel. Asta e societatea, pana la urma. Nu poti sa astepti nimic de la nimeni, nu mai exista constiinta, mila, sau iubire, sper doar sa termin odata cu asta, poate, o sa ma trezesc in curand cu un cancer in faza terminala, sau cineva o sa ma bata pana la moarte, vr-unul de la scoala— poate Lucifer— sau tata.