Asasini cu ochi albaștri - 2. Spionaj și alte amintiri

> Fluturi și praf de pușcă <

Zău că începusem să-mi dau seama că habar n-am ce-i aceea prietenia adevărată. Poate pentru că nu rămăsesem prietenă cu nimeni care mi-a fost, la un moment dat, apropiat. Poate pentru că fusesem trădată de prea multe ori și-n prea multe feluri. Poate pentru că nu-mi puneam încrederea deplină în nimeni și chiar nu mă puteam învăța să iert. Era și iertarea o artă a inimilor mari - doar că eu nu eram nici artistă, și nici prea mărinimoasă. Probabil că era de înțeles, probabil nu. În orice caz, începusem să nu mai am nevoie de nicio aprobare. Se spunea că odată ce salvezi o viață, acolo, undeva, cândva, viața ta e salvată. Nu știam. Dar eu nu mai aveam răbdare, nu mai aveam resurse, nici chef, nici putere.

Îi priveam pe Jacques și pe Dennis ca pe două jumătăți ale aceleiași oglinzi sparte, și deși simțeam presiunea clocotind și pericolul pândind diavolește, nu puteam să mă abțin să nu mă apropii din ce în ce în ce mai mult. Aveam să mă tai în cioburile și-n marginile lor ascuțite, o știam. Dar, ei bine, probabil că aveam și să mă vindec. Așa cum mă tot vindecasem până atunci. Nu puteam decât să am încredere - doar că acesta era cam cel mai dificil lucru din lume pentru mine, la momentul actual. Momentul în care Dennis stătea întins pe canapeaua din sufragerie, plin de sânge și fără prea multe explicații, fumând nonșalant și aparent extrem de relaxat una dintre țigările lui Jacques, căci eu mă lăsasem de fumat. Desigur că m-am lăsat. Ce, nu mă credeți?

- Jacques a spus că ai nevoie de îngrijiri medicale. Mă rog, nu că mi-ar fi trebuit confirmarea a ceea ce era evident deja, am rupt tăcerea la un momentul dat. Dennis se ridică brusc în șezut, privindu-mă cu un interes straniu și de-a dreptul ieșit din comun. Mi-am îndesat mâinile în buzunare, susținându-i privirea intensă. Țigara îi căzu de printre buze atunci când începu să vorbească. Patetic.

- Când ți-a spus Jacques asta? Atunci când l-ai sunat pentru a cincisprezecea oară? m-a întrebat, ironic și zâmbitor. N-am nevoie de îngrijiri, ăsta nu-i sângele meu, mărturisi apoi. M-am strâmbat.

- Ce?

- Ce, ce?

- Ce dracu' tocmai ai zis, te întreb. Al cui e sângele? m-am răstit. Dennis își dă cu palma peste frunte, călcând apoi chiștocul sub talpa pantofului. Era euforic și imprevizibil, ciudat de înalt și prea elegant îmbrăcat pentru unul care tocmai evadase de la dezintoxicare.

- Să-ți spun cum facem, suflet. Eu îți spun al cui e sângele, dacă tu îmi spui ce ai pățit la mână, mă atenționă sub formă de provocare, indicând spre arsura destul de urâtă pe care aproape uitasem că mi-o provocasem. Mi-am fixat privirea asupra chipului său murdar. Am oftat. Ce mare lucru?

- M-am ars când puneam de ceai, am răspuns simplu. Râse.

- Te-ai ars intenționat, ai uitat să menționezi. Te-am văzut pe fereastră. Jacques și-a găsit așa niște prieteni ciudați, doamne! Desigur, nu că el ar fi mai prejos. Să recapitulăm: un drogat dus cu pluta, o masochistă blondă și un ucigaș de tată. Ah, ce-mi place! Vom fi cel mai inedit trio din colțul ăsta de univers lipsit de stele. Putem fi noi stelele, îmi spuse fericit, ridicându-se de pe canapea și făcând o piruetă rapidă. Își trecu mâinile tremurânde prin părul șaten, încâlcit și lung până la nivelul umerilor, câțiva stropi de sânge neidentificat sărind în stânga și-n dreapta. M-am sprijinit de zid, înălțându-mi sprâncenele.

- M-ai spionat? l-am întrebat dezgustată.

- Spionul spionat, iată paradoxul! Iată cum peste tot există ochi și urechi! Ai fi crezut că ești obișnuită deja. Auzi? Lasă asta! Te întreb ceva? Nu ți se pare ciudat faptul că singura diferență dintre spion și pion este doar un afurisit de s? schimbă deloc discret subiectul, începând să se plimbe nestingherit prin casă. Musafir nepofitit. Am căzut pe gânduri. În fond, sesizarea sa nebunească era una destul de amuzantă. Și dureros de adevărată. Mi-am îndreptat spatele, aparent indiferentă, iar Dennis se trânti zgomotos pe canapea. Încă o privire aruncată pe furiș la ecranul telefonului - pe unde tot umbla Jacques, de-i lua atâta să se întoarcă?

- Bun, gata cu joculețele. Ți-am pus o întrebare și aștept, desigur, un răspuns. Nu-mi place să mă repet, ca să știi, i-am spus răspicat, adoptând o atitudine poate puțin cam prea ostilă. Pufni, dându-și ochii peste cap.

- Întrebări, întrebări...oare să ocolesc adevărul, așa cum ai făcut-o și tu? mă întrebă cu o ironie exasperantă.

- Singurul motiv pentru care-mi pasă de tine, dragule, este Jacques. În ochii mei, ești zero, am mărturisit indiferentă.

- Te-ai născut atât de amabilă sau ai luat cursuri pe parcus?

Am râs. Nu știu de ce anume mă purtam ca o viperă nenorocită.

- Vezi că-mi pătezi pernele de sânge, l-am atenționat cu o falsă îngrijorare. Nu dădeam doi bani pe nimic din casa asta. Dennis se ridică brusc, chiar prea brusc, viteza sa neașteptată determinându-mă să tresar. Un gest de slăbiciune, o capcană în care ai căzut, un eșec ce-ți aparține numai ție.

- Parcă aș vorbi cu Jacques cu perucă. Nu-mi place asta, îmi ajunge un singur nemernic pe cap, mormăi nemulțumit brunetul, momentul în care m-am enervat pe bune.

- Nemernic, zici? Jacques și-ar da viața pentru tine. Nu înțeleg eu prea bine de ce, dar...

Dennis făcu pași rapizi spre mine, ajungând rapid amenințător de aproape. Duhnea a sânge, a tutun și-a transpirație. Mi-am fixat ochii într-ai lui și am așteptat. Ce anume? Nu știu. O explicație, o ușa deschisă, o lămurire, o nouă apocalipsă.

- Jacques nu va oferi niciodată viață. Va fura cât mai multe speranțe și le va face praf, înțelegi? Jacques va distruge oameni doar pentru că tragedia fiecăruia i se pare amuzantă. Ori nu vrei să vezi, ori...ești exact ca el, îmi spuse Dennis pe-un ton șoptit, buzele fiindu-i periculos de aproape de urechea mea.

         Și fix în momentul acela s-a deschis ușa. Am auzit marea, pescărușii, briza, aceeași ușă închizându-se, apoi a răsunat vocea celui pe care îl așteptam. În sfârșit, frate. Dennis își îndreptă privirea spre Jacques, care se sprijini obosit de perete. Eu m-am îndepărtat, ei s-au privit, eu am tăcut, ei tot se priveau. Atât de intens și electric, de batjocoritor, de vulgar și de încărcat de ură, încât pentru o secundă am simțit cum mi se taie respirația de-a binelea. Și cică ăștia doi erau cei mai buni prieteni?

         - Bine ai venit, Întuneric, îl salută Dennis cu ironie, iar Jacques își aruncă arma din mână pe canapea. Un gest de încredere, de simplă predare, un reflex? O greșeală? Nu știu.

         - Ești rănit? întrebă partenerul meu. Dennis râse.

         - Întotdeauna, a replicat.

         - De ce ai fugit?

         - Am avut niște problemuțe...mici, mici de tot.

         - Pe dracu' ai avut. Mereu ai câte o problemuță.

         - E un talent. Sunt bun la asta.

         - Ești defect. Nu ești bun de nimic, replică Jacques acid, moment în care cei doi începură să se apropie încet unul de celălalt, cu pași mărunți și totuși, înfricoșător de hotărâți. M-am retras, încercând să le descifrez relația, dar nu puteam - era un ditamai dezastrul. Fără urme, fără amprente, fără pierderi, fără compromisuri. Cea mai frumoasă ură din toate câte ai putea simți. Ajunseră față în față, și realizam că e prima oară când îi văd astfel. Dacă Apocalipsa nu venea acum, zău, nu mai venea niciodată.

         - Bag de seamă că ai murit de dorul meu, îi răspunse Dennis cu ironie. Jacques își dădu ochii peste cap, exasperat, și își propti palmele pe umerii lui.

         - Bag de seamă că ai rămas exact la fel de nesăbuit, concluzionă. Râseră amar, apoi se strânseră în brațe atât de tare încât mi-au trosnit oasele și mie. Multe fuseseră dățile în care fusesem martoră a unor ciudățenii, dar de data asta nu mă puteam abține din a simți nevoia să pun întrebări. Deși nu prea voiam răspunsuri. Pentru că nu prea credeam în ei. Și, am presupus, nici ei nu prea aveau încredere unul în celălalt.