Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Can't believe you're packing your bags Trying so hard not to cry Had the best time, and now it's the worst time But we have to say goodbye.
Mă aplec pe covor pentru a putea scoate valiza de sub pat și o trag spre mine cu o lipsă groaznică de entuziasm. După ce mi-am rugat prietenele să își facă bagajele înaintea mea pentru a avea puțin timp singură înainte să plecăm, pare că singurătatea nu mai e deloc ceea ce am nevoie în acest moment.
Finalul dramatic al acestei veri încă mă mănânce de vie pe interior, mă simt exact ca într-o scenă din filmul Disney „Tabăra Rock", dar cu mai puțină durere și mai multă nostalgie. Nu-mi vine să cred că sunt aici, în cabana echipei mele, și îmi împachetez ultimele lucruri rămase pe afară, încercând cu disperare să nu încep să plâng.
Lăsând la o parte ultimele săptămâni și tot ce s-a întâmplat de când am aflat secretul lui Harry, nu pot să spun că nu m-am distrat și că nu mi-am făcut alte amintiri frumoase de care să îmi fie dor și pe tema cărora să plâng în luna decembrie, când gerul și zăpada nu vor mai putea înlocui soarele și nisipul de lângă lac.
De bine de rău, cu toate că m-am ales încă o dată cu inima frântă și demnitatea călcată în picioare, am avut și norocul de a forma o prietenie strânsă cu o persoană din tabără pe care aș fi fost în stare să o sugrum la început, adică Erin, mi-am încheiat amiabil socotelile cu Elliot și am rămas prietenă bună cu Sean. Cred că, în momentul ăsta, dacă nu aș fi conștientă că tot răul e spre bine, m-aș trânti pe jos și aș începe să plâng.
Trebuie să mă calmez. Trebuie să mă adun. Trebuie să îmi iau la revedere de la locul ăsta fără să par și mai patetică decât am devenit oricum.
Don't promise that you're gonna write, Don't promise that you'll call; Just promise that you won't forget we had it all.
Iau rochia pe care am purtat-o la finala concursului și o împachetez cu grijă, înghesuind-o în bagaj, urmând să închid fermoarul și să mă ridic pentru a aduna lucrurile mele din baie.
Ușa cabanei scârțâie când e deschisă de cineva și mă întorc robotic în direcția ei, știind deja că singura persoană care ar mai veni acum aici e departe de a fi una dintre prietenele mele.
Harry stă nemișcat în cadru și mă privește cu rugăminte în ochi, așteptându-se să îl las să vorbească. Îmi simt inima lovindu-se violent de cutia toracică și trag o gură de aer imensă în piept, apoi mă așez în fund pe pat și îi fac semn să intre.
Cu mișcări mici și atente, închide ușa și se apropie de mine cu prea multă grijă, de parcă nu mai e deloc sigur nici pe proprii pași. Mușcându-și emoționat buza inferioară, deschide gura să înceapă să vorbească, însă în următoarea secundă revine la poziția de om umil, călcat pe coadă, și tace.
