Adopted?! *pauza*

Capitulul 12

In living erau baietii care se uitau la un film. Pareau destul de interesati de el, asa ca nu i-am deranjat, facand liniste pana am ajuns in camera mea.
Ceasul de pe perete indica ora 3 fix. Asta inseamna ca parintii lui trebuie sa ajunga din clipa in clipa.
Mi-am aruncat o privire in oglinda si ca de fiecare data, am vazut o fata mediocra, fara zabet, cu privirea de piatra astfel nelasandu-si sentimentele sa iasa la iveala.
O fata de statura medie, si foarte slaba, adica foarte slaba.
Umerii ei erau cazuti, spatele era si el putin lasat, lasand impresia unei mici cocoase.

Mi-am indreptat spatele si umerii si m-am privit inapoi in oglinda. Tot nu imi placea ce vedeam.
Aratam caraghios, dand impresia ca ma straduiesc prea mult sa fiu ceea ce eu nu sunt.
Am revenit la pozitia mea de mai devreme, si m-am aruncat in pat dand drumul la televizor.
Am ignorat canalele de stiri, si am dat pe un post in care se difuzau diferie documentare despre animale. Mi s-au parut interesante, asa ca nu am mai schimbat postul.

Dupa ceva timp in care am privit acele documentare, usa mea se deschide, pe ea intrand nimenu altul decat Harry.

Harry: hai jos, aproape au venit.

Eu: ok.

Sting televizorul si il urmez in liniste.
Coboram scarile, si ce sa vezi? In acel moment pe usa de la intrare au intrat 3 persoane.
2 femei si un barbat.

(Stiu ca in realitate Louis are mai multe surori, dar in aceaeta carte va avea doar una.
Si mai stiu si ca mama lui e moarta, dar in aceasta carte va fi prezenta.)

Louis a facut ochii cat cepele la vederea lor, dupa care a sarit de pe canapea si s-a dus si i-a luat in brate.
Eu m-am facut comoda pe canapea, inca privind la familia reunita din fata mea.
Un sentiment ciudat ma invadase.
Ma simteam ciudat, ei se luau in brate si isi spuneau cat de mult le-a lipsit prezenta celuilalt, iar eu doar stateam su ma hobam la ei.
Babuiesc ca se simte bine acea imbratisare parinteasca.

Mi-am intors stangaci privirea, si m-am uitat la restul care se uitau si ei la Louis si familia lui, care inca se tineau in brate.
Singurul care se uita la mine, si care pare ca imi observase starea era Zayn.
Mi-a oferit un zambet de incurajare.
Mi-am intors iar privirea spre fereastra abtinandu-mq sa nu plang.
Eu nu imi cunosc parintii si nu stiu cum se simte aceasta dragiste parinteasca. Dar imi pot imagina ca este minunata, si te face sa te simti mai in siguranta.
Banuiesc ca acea imbratisare de urs pe care a primit-o Louis de la familia lui s-a simtit ca o gura de aer proaspat intr-o fabrica cu chimicale, ca un moment de auz pentru un surd, ca o gura de apa pentru un om aflat in desert, poate si chiar ca o bucata de ciocolata pentru un copil.

Recunosc ca eram putin ofticata ca eu nu am avut parte de asa ceva vreodata.
Imi invinovateam parintii pentru ca ei n-au fost in stare sa ma creasca ca pe un copil normal, si sa imi ofere toata dragostea lor parinteasca.
Nu, ei au trebuie sa ma faca din greseala, iar apoi sa ma abandoneze la usa sorfelinatului.
Mereu na intreb cu ce am gresit de m-au urat atat de mult. Sau de ce "mama" cand a aflat ea e insarcinata cu mine, de ce nu m-a avortat? Ar fi fost mai usor asa.

Eram si geloasa le toti copii care aveau toata dragostea parinteasca de care au nevoie, si care nu o aprecieaza.
Unii oameni, printre care si eu, tanjezc dupa ea. Se intreaba mereu cum e sa ai o familie fericita, sau cum e sa nu fi abandonat.
Dar nu vom primi niciodata raspuns la aceste intrebari.
Eu o sa fac intr-un an 18 ani, deci voi deveni majora, iar baietii astia pot fi in stare sa ma dea afara pentru ca sunt destul de mare sa ma descurc si singura.
De la 18 in sus, ei nu mai au nici o responsabilitate pentru mine, deci imi vor spune ca sunt libera. Iar eu cel mai probabil voi ajunge iar pe strazi.
De aia nu imi fac sperante, si prefer sa fiu realista.

Imi dau o palma mintala, si incerc sa trec peste faza cu "parintii". Nu ma ajuta deloc daca ma gandesc la ei. Ba din contra, ma fac moale si mai vulnerabila, astfel atragand pericole pentru ca nu am nici un "zid" ridicat.
Trebuie sa incetez sa ma mai gandesc la subiecte sensibile pentru mine.
O sa am timp cand voi locui pe strada. Dar pana atunci trebuie sa vad cum pot sa muncesc si sa imi strang bani cat mai multi. Ca sa pot avea in momentele de cumpana.

Clar nu le pot spune baietilor ca vreau sa lucrez, pentru ca nu m-ar lasa.
Trebuie sa o fac pe ascuns.

Louis: si ea e Blythe ma trezeste el la realitate, fata de care v-am spus.

Imi indrept privirea inspre persoanele cu care Louis vorbeste. Toti se uitau inspre mine.
M-am ridicat din respect de pe canapea. Imediat am inceput sa imi simt picioarele cum tremura.
O stare de anxietate punand stapanire pe mine.
Uitasem ca nu imi place sa fac cunostinta cu straini.

Doamna: buna scumpo, eu sunt Johannah, mama lui Louis imi zambseste sincer.

Da sa imi prinda mana pentru o usoara strangere, dar eu devin retinuta.
Ii intind cu oarecare frica mana, pe care aceasta o prinde imediat si mi-o scutura putin.

Domnul: eu sunt Troy tatal lui Louis.

Si acesta da sa imi prinda mana.
I-o intind fiind pregatita pentru orice.

Fata: iar eu sunt Felicite, dar mi se spune Fizzy spune zabind.

Ea spre deseosebire de parintii ei da sa ma ia in brate, dar fac imediat un pas in spate, din cauza fricii.
Ma rezum doar la a-i intinde mana pe care o accepta privindu-ma suspicioasa.

Ma asez la loc pe canapea incercand sa imi stapanesc tremuratul.

Johannah: Louis ne-a povestit cate putin despre tine incepe aceasta conversatia.

Nu stiu cum sa ii raspund asa ca o las sa continuie.

Johannah: dar am vrea sa auzim mai multe de la tine.

Eram sigura ca asta se va intampla.

Si eu.

Si-acum ce facem?

Nu stiu, improvizam.

Eu: nu sunt multe de zis despre mine zic incercand sa ma scot.

Johannah: eu cred ca sunt, ca de exemplu, unde te-ai nascut.

Eu: in Ballarat, Australia.

Undeva la periferia orasului, dar astea sunt alte detalii.

Johannah: a, devi nu esti din Londra.

Eu: nu.

Troy: si cum ai ajuns aici?

Eu: directoare de la orfelinatul din Ballarat o cunostea pe cea de la orfelinatul din care m-a adoptat Louis. Iar in urma unui transfer, am ajuns aici.

Uneori stau si ma gandesc cat de mica e lumea.

Johannah: si cati ani aveai cand a avut loc acest transfer?

Eu: cred ca 5.

Troy: asa de mica erai?

Am aprobat cu o miscare a capului.

Johannah: si cati ani ai?

Eu: conform certificatului meu de bastere, am 16 ani.

Fizzy: esti de varsta cu mine spune ea entuziasmata.

Troy: si parintii tai?

Auch.

Eu: nu vreau sa vorbesc despre asta.

Louis: nu mai bine mergem sa mancam, doar mie imi e foame? Schimba el repede subiectul.

Johannah: hai ca ma duc sa fac eu ceva de mancare.

Eu: nu e nevoie, am facut eu o intrerup.

Toti m-au privit putin mirati, dupa care au intrat in bucatarie.
Masa era aranjata.

Niall: arata foarte bine!

Eu: sper sa va placa.

Louis: dar tu nu mananci?

Eu: nu, am mancat cand am gatit.

Nu il mai las sa raspunda pentru ca ies din bucatarie, directia fiind camera mea.

Ceva ma facea sa cred ca interogatoriul nu se termina aici.