Castelul Ardenne

Capitolul III - Camera din capătul holului

           Oamenii se îndreptară spre el, pesemne băgând de seama că împrejurările sunt grave.

           - Ei, Maurice, îi strigară ei de îndată ce-au fost atât de aproape încât să poată fi auziţi, de unde vii aşa iute?

          - Din oraş.

           Oraşul, pentru locuitorii din Ardenne şi din împrejurimi, era Namur la o depărtare de cincisprezece leghe.

            - Şi de la Namur ţi-ai cumpărat calul? întrebară ştiind că singurul cal al familiei Coguet, din care făcea parte tânărul blond era un roib bătrân.

            - Nu l-am cumpărat, mi-a fost împrumutat.

           Un zumzet străbătu mulţimea adunată ca la circ, în râdurile căreia Dalian asculta ciudata afirmaţie a călăreţului. Maurice Coguet îi era unul dintre prietenii cei mai apropiaţi, întrucât se cunoşteau de pe vremea când micuţa se ducea la fermă să ia lapte. De atunci, ea rămase legată de fiul fermierului.

           - Mi-a fost împrumutat, continuă el, ca să aduc mai repede o veste de necrezut.

          Teama îi cuprinse din nou pe săteni.

          - Fostul stăpân al acestor locuri, lordul Ardenne, se întoarce acasă!

           - Ah, Dumnezeule! Se zicea că a dispărut.

           - A fost o greşeală.

           - L-ai văzut?

           - Nu, altcineva l-a văzut în locul meu, acela i-a vorbit. Şi acest altul este domnul Pitard, proprietarul hotelului La Mouette din Namur. Treceam de dimineaţă prin faţa hotelului şi m-a strigat : „Flăcăule, vrei să-mi faci un serviciu?" Bineînţeles că i-am răspuns „da". Atunci el mi-a spus „ Ţi se va înşeua un cal, vei galopa până la Ardenne şi îi vei anunţa pe locuitorii reşedinţei nobiliare că lordul Ardenne a sosit azi-noapte aici cu un poştalion, împreună cu soţia sa, ducesa de Kent,  și mulți servitori. Dă dispoziţii ca totul să se afle în perfectă ordine, iar focul să fie aprins mâine la venirea lordului!„.
           În mijlocul tuturor acestor ţărani care îl ascultau cu fălcile încleştate, o tânără palidă se unduia prin mulţime, hotărâtă să ajungă cât mai debrabă la castel.

            - Ce ne interesează, strigă un arendaş, dacă lordul Ardenne e la Namur?! Să rămână la La Mouette atâta timp cât îi convine.

           - Şi ce caută aici? întrebă un negustor.

           - La naiba! Nu mi-a spus, răspunse Maurice, dar nu trebuie să fii cine ştie ce înţelept ca să-ţi dai seama. Vine să-şi ceară fostele domenii.

           - Să ceară cât pofteşte! Strigă cu violenţă un bărbat. E vina noastră că nobilii au fugit în străinătate? Noi nu le-am furat pământurile!

           - Părerea mea este, reluă tânărul Coguet, că am face bine să-i ascultăm porunca pentru o vreme. Pe urmă, am putea să-i cerem sfatul judecătorului din Namur, dacă nu ne-o conveni.

            Oricât de neplăcută şi respingătoare li se părea ideea, sătenii căzură de acord că e o povaţă înţeleaptă şi de luat în seamă. Astfel fiecare se înapoie cu o nouă nenorocire
atârnând pe umeri cu care să-şi apese mintea.

            Maurice dădu pinteni calului, când zări în valul de oameni un păr negru ca tăciunele, desprins pe alocuri. Ştiu din prima clipă că e ea. Tocmai cotea în grabă când auzi galopul unui armăsar în urmă ei. Se întoarse văzându-şi prietenul.