Story of us

All of me

Este 3 dimineata si ma aflu la birou cu o cana de cafea rece in mana, tanjind dupa o tigara care sa imi relaxeze plamanii. Ma trezisem acum o ora, speriata, cu inima batandu-mi puternic in piept si rasuflarea intretaiata. Nu puteam sa imi amintesc clar cosmarul, si in realitate, nici nu pot sa imi imaginez ce m-ar fi putut speria atat de tare incat sa ma trezesc in felul acela.

Am luat o gura de cafea si mi-am trecut degetele peste manerul sertarului in care se afla jurnalul meu. Nu era mare lucru in el, doar o serie de scrisori care nu au fost niciodata expediate, sau cateva ganduri aruncate pe marginea unei pagini pe care se afla o schita, sau uneori memo-uri, programe, poze, bilete la film si alte cateva lucruri presate intre paginile micului meu jurnal. Nimic iesit din comun, nimic spectaculos.

L-am deschis unde ramasesem ultima data cand ma trezisem in felul acesta, simtind ca trebuie sa scriu pentru a-mi limpezi mintea. Foloseam scrisul pe post de terapie, lasandu-mi gandurile sa curga singure pe hartie, eliberandu-mi mintea. In felul asta puteam sa vad lucrurile din ansamblu, sa le privesc obiectiv, si sa nu le las sa ma copleseasca. Privesc asta ca pe o evadare pentru putin timp din propria viata, ca si cand as deveni ceva nematerial, ceva ce nu poate simti. Ca si cand m-as pierde in materia din jurul meu, as deveni una cu ea, si as privi inapoi spre fata care sta la birou, cu o privire concentranta, scriindu-si viata de pana atunci pe hartie. Incepusem sa scriu de la varsta de 8 ani, mai intai dintr-o curiozitate. Dupa cativa ani, se transformase deja in talent, iar talentul sfarsise ca fiind o nevoie. Ca si nevoia de a respira, un reflex care apare de cand ne nastem. Odata ce scrisul devenise insuficient pentru nevoia mea crescanda de a-mi ordona si controla trairile, in timp a aparut ceva nou. Am inceput sa desenez de la 11 ani. La inceput nu eram buna la asta, nu era un talent pe care il detineam. Mi-a luat 3 ani de munca zilnica pentru a-mi face desenele sa arate decent, dar o faceam cu pasiune si iubeam evadarea pe care mi-o oferea asta, din momentul in care puneam creionul pe hartie si incepeam sa schitez ceea ce imi doream sa vad. Desenul fusese pentru mine ca si mersul, il invatasem pe parcurs, dar dupa primii pasi nu m-am mai oprit niciodata. Intre cele doua "terapii" pe care le foloseam se aflase mereu o prapastie: o greseala a interpretarii mele. Scrisul imi oferea imaginea de ansamblu a ceea ce s-a intamplat, ceea ce deja am trait si a trecut, iar desenul imi oferea o mica portita spre viitor, ma ajuta sa imi stabilesc prioritatile si sa pot sa imi urmez visurile.

Datorita acestui lucru, eu faceam o mare greseala. Nu spun ca totul era o greseala, dar ceva imi scapa din vedere. In timp ce mintea mea se afla in trecut, si incerca sa rezolve problemele de acolo, iar inima mea isi cauta portite spre viitor, alergand sa-si indeplineasca visurile, nu mai exista nimic care sa ma ancoreze in prezent. Ma aflam deasupra unei prapastii, gata sa cad, in timp ce inima si mintea mea nu se mai aflau la unison. Eram despartita in doua si nici macar nu realizam.

Mi-am aruncat privirea peste ce scrisesem cu ceva timp in urma. Erau sute si sute de cuvinte despre el. Era un amalgam de sentimente, ganduri, vise, varsate pe hartie, cu scopul de a le pune in ordine. Avusesem nevoie sa le sortez, si sa le indosariez undeva in capul meu, ca sa le tin sub control, asa cum faceam cu fiecare lucru din viata mea. Pentru un moment am ras in sinea mea. Eram atat de naiva sa cred ca vreodata as putea controla si cel mai neinsemnat lucru cand venea vorba de el. Datorita lui realizasem eroarea pe care o faceam in viata mea. Inainte de el, existam si puteam merge inainte, dar nu simteam. Pierdeam esenta vietii si nici nu eram constienta de asta, pana ca el sa imi arate cum e cu adevarat sa simti.

M-a invatat sa ma bucur de calatorie, sa ma uit in jur si sa vad ce merita vazut. M-a invatat sa ma abat uneori de la plan, sa o iau uneori pe alta carare, sa schimb directia.

Cel mai important lucru e ca m-a salvat. Nu in modul cliseic, nu m-a prins inainte sa cad, nu m-a asteptat jos, pe fundul prapastiei, sa aterizez in bratele lui. A facut-o in felul lui, m-a luat de mana si am sarit amandoi. Si undeva inainte sa ajungem sa sfarsim in acea groapa, m-a invatat sa zbor.