Story of us

        De cand suntem mici ne imaginam cum va fi viitorul nostru. Ne facem liste in legatura cu locurile in care vrem sa ajungem, oamenii pe care vrem sa ii intalnim, lucrurile care o sa ni se intample, creandu-ne in minte o imagine gresita asupra "vietii perfecte". De multe ori aspiram la ceea ce nu avem, gandindu-ne la faptul ca "multul" ne va face mai fericiti.

        Adevarul este ca in viata se intampla rar sa castigi, pentru ca suntem oameni, si nu suntem perfecti: facem uneori alegeri gresite, ne enervam des, gandim putin si actionam impulsiv. Cu toate astea, in timp realizam ca nu conteaza daca pierdem sau castigam, ci atitudinea pe care o avem dupa ce totul s-a terminat. Totul trece, iar noi mergem inainte, evoluam cu fiecare secunda care se scurge, aspirand spre propria definitie de "perfectiune".

         In ultimul timp gasesc perfectiunea in toate lucrurile marunte. Sunt fericita sambata dimineata cand in sfarsit apuc sa dorm cu doua ore mai mult decat in celelalte zile ale saptamanii, desi stiu ca soarele deja a rasarit si cateva raze timide, care au reusit sa se strecoare pe langa perdeaua groasa a camerei mele, incearca sa alunece pe parchet. Sunt fericita cand in sfarsit ies afara dupa o zi in care am stat la birou, inabusindu-mi mintea in matematica.

          Nu ma intelegeti gresit, pana acum cateva luni, eram genul acela de persoana. Imi faceam liste penibil de lungi despre absolut tot ce vreau in viata, de la mancarea pe care voiam sa o incerc, din toate partile lumii, pana la persoanele alaturi de care merita sa stau, sau stereotipul acela prostesc "persoana de care aveam sa ma indragostesc". Aveam in minte o imagine perfect conturata, cu o poveste bine pusa la punct. Imi stabilisem pana si anotimpul in care voiam sa se intample. Voiam ca intr-o vara sa cunosc un baiat, genul de baiat perfect educat, matur, un gentleman care ar fi stiut intotdeauna ce sa imi spuna ca sa ma faca fericita, si sa aiba grija de fata copilaroasa alaturi de care este: atat de prostesc, atat de superficial si atat de plictisitor. Povestea la care visam este si mai ingrozitoare: speram ca in acea zi sa ploua, si sa fie nevoit sa ma duca cu masina pana acasa, exact ca in filmele vechi. Visam la ceva confortabil, care sa nu ma solicite intr-un mod exceptional, si adevarul este ca daca asta chiar s-ar fi intamplat, m-as fi topit de plictiseala si as fi incercat sa caut calea de a evada in secunda doi.

          Si aici incepe adevarata poveste. Ipotetic vorbind, mica mea revelatie ar fi avut loc intr-o seara de vineri, undeva in multimea de oameni, intre fumul tigarilor din aer, luminilor si a muzicii, insa ,practic, am realizat ca s-a intamplat, abia dimineata urmatoare, cand pur si simplu ma simteam imbatata de lumina care intra in camera, zambind inca de noaptea trecuta. Nu realizasem niciodata pana atunci cat de pierduta eram de fapt.

          Inca pot sa imi amintesc seara aia, ca si cand ar fi tatuata undeva in mintea mea. Prima oara cand toate planurile mele au fost date peste cap, si rezultatul? Unele din cele mai perfecte momente pe care le-am trait vreodata, genul acela de momente pe care ti-ai dori sa le tii pentru cand esti trist si sa le mai traiesti o data. In primul rand trebuie sa mentionez ca asta se intampla undeva la sfarsitul toamnei trecute, si deloc vara. Nu a plouat, poate era frig, desi n-am putut sa-l simt, aveam un intreg sistem de incalzire de ultima generatie in stomac, care se alimenta cu fluturasi.

          Se oferise sa mai stea putin cu mine afara, cat imi fumam tigara. Era probabil cu mult trecut de miezul noptii, si nu parea genul care sa vorbeasca mult, iar eu nu sunt genul care sa taca prea mult. Un obicei vechi si prost de-al meu, de a testa limitele oamenilor cu care stau in general, pentru a vedea daca merita sa-mi pierd timpul sau nu. Ca sa fiu sincera, ne intalnisem in cea mai ciudata perioda a vietii mele. Inca zambesc cand imi aduc aminte, acea fata confuza, incercand sa inteleaga despre ce vorbeam, sa desluseasca un mister pe care o straina i-l servise la fileu. Curiozitatea aceea copilareasca, un foc micut aprins in el care resusea sa ma topeasca pe mine chiar si daca stateam la cativa metrii de el. Nu mai vazusem asta niciodata, si probabil asta ma atrasese.