Shadowhunters (Verisiunea Română)

Partea 16

      Doamne, nu puteți ști cât de mult mă bucură faptul că citiți, comentați și votați capitolele. Serios. Este un lucru mai dulce ca... dulcele de lèche, sincer. Mă bucură enooooooormm 💙, și vă rog- nu, vă implor- să continuați. Mai ales, comentați. Vreau să vă știu părerile. Vreau să știu ce credeți despre fiecare personaj, despre felul meu de a povesti, dacă are sens povestea și mai ales dacă aveți nedumeriri. Chiar vă rog din toată inima 😇
     Închid nota aici, și vă las să vă continuați lectura.

     Also, scuzați această luuungă întârziere, dar se pare că în principiu, viața s-a interpus între scris si restul. Dar o să incerc să fiu mai... loială scrisului.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
       Am ajuns la scările principale și am început să coborâm scările la rotund, extrem de estetice, făcute cu bun gust, foarte puțin rotunjite. Ăsta era unul din lucrurile care demonstrau că clădirea avea ceva ani în spate. Asta, și arhitectura interioară. Nu avea cum sa nu fie veche. Imposibil. Asta, sau era construită pentru a arăta veche. Același efect- superb.
       Mi-am luat rămas bun de la clădirea parcă scoasă din operele neogotice și am pășit pe ușă, afară. Lumea se grăbea și m-am întrebat decum- dacă Institutul are cu adevărat protecție contra ochii cercetători ai mundanilor, unde devine o biserică abandonată- nu sunt golani care să intre prin efracție.
           Reflectând la întrebările mele, mi-am urmat roboti călăuza pana am dat de ceva ce mi-a atras, fără nicio dificultate, atenția.
        -Asta e mașina lui Jack?!
        - Da, răspunse el cu un rânjet. Ce, trăsura nu e destul de rafinată pentru așa o lady?
        - Asta nu e rafinat?! Un Mustang nu e rafinat?!
           Ochii mei s-au mărit la vederea interiorului din piele.
           O să merg cu minunăția asta!!! mi-am spus aproape strălucind pe interior.
       -Will, doar nu ai de gând să-i lovești mașina, nu?
       -Nu, dacă pot să evit, spuse el cu un aer serios, ce aproape imediat fu dat uitării. O sa fie de ajuns faptul că i-am luat-o fără să știe.
       - O să te omoare, știi, nu?
       - Merită, spuse el deschizând portiera și strecurându-se în mașină neagră, lucioasă.
       - Dumnezeule! am mai mirabolat odată.
           M-am grăbit, urcând în scaunul din dreapta, înainte ca Will să pornească motorul.  
           Când acesta a fost aprins, am constatat, fără surpriză, că era extrem de silențios. Aproape nu auzeai felul în care torcea, alintat de combustibilul de primă calitate. Will și-a ajustat oglinda retrovizoare, și, asigurându-se că nu e niciun martor la scena de răpire, a demarat. M-am cufundat mai adânc în scaunul extrem de confortabil al mașinii. Aveam să intru pe site-ul firmei pentru a-i da un feedback positiv, asta era clar. La ce senzație perfectă aveam, am fi putut spune ca stăteam într-o grămadă de puf.
       Acum, Will conducea cu dexteritate printre mașinile Brooklyn-ului, care, spre ușurarea, și fără îndoială, supraviețuirea noastră, nu erau așa de numeroase, toată lumea fiind în pauza de masă sau la lucru. Noroc pe capul nostru că sâmbetele sunt lucrătoare, altfel am fi îmbătrânit înainte să ajungem oriunde aproape de Manhattan. De aceea și luam metroul. Asta, și faptul că nu aveam permis, mi-am spus. Dar chiar și unui șofer de meserie i-ar fi fost greu să iasă sau sa intre din nebuneala generală și continuă a New York-ului.
         După câteva momente în care Will evită la mustață coliziunea cu alte mașini și aproape doborî 3 persoane pe trecerea de pietoni, mi-am îngăduit să-mi schimb afirmația. Unui șofer întreg la minte i-ar fi greu în New York. Will conducea cu aproape niciun efort, dovedind că-i lipsea completamente o doagă. M-am prins de mâner, anticipând următoarea mișcare de depășire, făcută mult prea din scurt. Câteva cuvinte de rugăciune mi s-au infiltrat involuntar în minte.
        Doamne, te implor, nu mă omorî în această zi. Promit că o să.. că... O să fiu mai bună! O să îi ajut pe cei din jurul meu! Doar nu mă omorî aici și acum.