Shadowhunters (Verisiunea Română)

Partea 13

          -Iar asta e Sala Exponatelor, termină el turul.
      Am mărit ochii, iar pupilele mi s-au obișnuit cu semi-întunericul salei. Odată ce am putut vedea mai clar în abisul întunecat, am sărit cu un pas în spate. Erau monștrii, forme negre, siluete cu blană, sau pur și simplu materie albăstruie, roșie sau de un verde toxic, otrăvicios. Erau înfiorătoare, terifiante, ieșite din cel mai întunecat cosmar. Respirația mi se tăia de fiecare dată când mă gândeam că breasla Vânătorilor de Umbre era obligată să se răglotească contra asemenea pocitanii. Se scutura pielea pe mine când chibzuiam la o asemenea dârzenie. Eu aș fi murit instant, nici 2 secunde în luptă. Plus că nici nu imi puteam imagina o luptă cu una din... flegmele sebumice în culori pastel. Am zâmbit la comentariul poznaș făcut pentru liniștea neastâmpărului meu interior.

          -Seamănă cu răciturile pe care le făcea tata, am spus dintr-o dată, pe un ton distrat, nădăjduind să amuz audiența. Din picioare de porc.

          -Cu ce, Ingerul meu, te hrăneau când erai prunc?

      Am chicotit, gândindu-mă că era nostim ca un galez să nu știe de piftie. El s-a apropiat cu un pas, iar eu am trecut la următorul exponat, de la mucusul verde, la o namilă de blană albă. Tăblița argintie mi-a atras atenția.

          -"Shax, Demon. Mânuitor iscusit,își poate impune influența asupra oricărei ființe din Lumea de Jos, Semi-Inger sau Demon. Produsul unui Inger împreunat cu un Drac"am citit.

          -Sunt foarte simpatici, te asigur. Am luat odată ceaiul cu unul dintre ei; au niște maniere impecabile. Inafara faptului că vor să te ciuntească nițel.

      Am făcut un pas in fata, aducându-mă mai aproape de gigantul alb și mi-am ridicat ochii pentru ai întâlni pe cei ai creaturii. Sclera galbenă era de o culoare atât de solară încât mi se părea un persiflaj, iar pupila roșie avea un efect hipnotizant, în așa fel încât nu-mi puteam depărta privirea. Eram într-atât de înrobită de căutătura dăunătoare, încât nu am văzut faptul că a clipit.

          -Theressaa, a șoptit o voce, iar eu am deschis gura pentru a răspunde apelului sirenic, dar vocea mă împiedică- am plecat ușor capul. Ascultă-mă bine, Theresa....Trebuie să...

          -Dă-te la o parte! zbieră Will împingându-mă din fața vitrinei. Copilă proastă!

      Ochii mei ii căutau în continuare pe cei monstruoşi, nepăsându-le de orice altceva. Tot ce voiau era sa revadă marea aceea galbenă, unde zăriseră.... Ce văzuseră? Ce văzusem? Am clipit, sperând ca asta să-mi indice răspunsul. Nimic, gol. Nu văzusem nimic? Văzusem ceva.

          -Ești bine?

      Vedeam o figură întunecată, cu ochi albăstrui. Aveau firișoare aurii, pornind din pupilă, străbătând tot irisul, până la limita acestuia. Erau încadrați de gene lungi, mari si dese, ce-mi atrăgeau privirea și mai mult asupra lor. Părul negru neîmblânzit puncta în sus, semn de frustrare.

          -Da, am răspuns absentă.

      Presiunea de pe umeri a dispărut, iar William a trecut în spatele meu, interpunându-se între mine și ușă.

          -Să mergem, nu am nici pofta nici timpul de completat un raport de deces, okay?!

          -Ar ajuta dacă nu te-ai mai răsti la mine, știi? i-am replicat sarcastică. Merci foarte mult.

      Am trecut pe lângă el, continuând să merg cu pași apăsați, și am auzit ușa închizându-se în urma mea. De unde aveam să știu că o să fiu pusă sub sclavia liliacului ăla alb?! Doar nu eram clarvăzătoare! Om ursuz! Continuam să merg tot înainte, prin tinda întunecoasă, fără geamuri sau alte uși, cu becuri slabe, neştiind dacă el mă urma. De obicei îmi dădeam seama pentru că-i percepeam "prezența" în aer, dar acum eram mult prea aprinsă de furie și respiram mult prea brusc pentru a-l putea intui.