Black

Unsprezece.

               -C-ce vrei Black?, l-am întrebat cu vocea tremurândă.

-Nu te speria. Nu am venit sa te omor, a spus prinzându-mi cealaltă mâna cu cea pe care el a avut-o presata de gura mea acum câteva minute.

-Azi m-ai aruncat intr-un lac, am spus soptit.

-Da, dar nu ai murit, a spus ironic.

-D-dar nu știu sa înot, am spus încercând sa îl privesc, dar era prea întuneric ca sa ii pot distinge vreo trăsătură.

-Dar nu te-ai înecat, ești încă aici, a spus la fel de ironic.

-Da, dar sunt in pericol, am lăsat doua lacrimi sa alunece din ochii mei știind ca oricum nu mă vede.

-Serios acum, nu o sa te omor, tonul lui era serios și s-a așezat pe marginea patului făcându-mă astfel sa mă departez. Încă îmi ținea mâinile ceea ce mă făcea sa mă simt amenințată.

-Dar m-ai avertizat, vocea îmi tremura din nou și mă abțineam din greu ca sa nu las un hohot de plâns sa îmi scape.

-Știu. A oftat scurt apoi s-a lăsat umpic peste mine. Inima a început sa îmi pulseze extrem de rapid in piept și am început sa mă foiesc.

-Iar asta este al doilea avertisment, a soptit după care i-am simțit buzele predându-se de ale mele.

Atât. O atingere. Nimic mai mult. O simpla atingere a buzelor noastre.