Adopted?! *pauza*

Capitolul 1

Nu mai vreau sa fiu adoptata. Chiar nu mai vreau! Mi-a ajuns.
Vreau sa putrezesc intr-un colt. Exact cum merit...

Cea mai recenta adoptie, care tura aceasta s-a lasat mai intai cu politia, apoi la spital, a fost printre cele mai groaznice.
A avut loc in urma cu mai putin de o luna, dar imi aduc aminte perfect fiecare detaliu.
Slava Domnului ca auzise un vecin vocea groasa a omului care se presupune ca ma adoptase.
Venise beat acasa, si ii sarise fisa. A inceput sa ma certe si sa dea in mine pentru orice lucru.

Am ajuns sa cred ca si razboaiele sunt tot datorita mie.

Ca eu sunt vinovata pentru toata rautatea care exista in aceasta lume.
Revenind, acel ceva, pentru ca nu il pot numi om, dupa ce m-a batut si abuzat pana nu a mai putut. A luat o furculita pe care a incalzit-o la aragaz. Dupa care a pus-o pe pulpa mea stanga. Lasandu-mi astfel un semn, si o durere infernala.
Dupa mi-a spus ca trebuia sa rupa dinti din mijloc de la furculita, sa ii fi ramas doar o forma de "c". De la "c***a", pentru ca eu sunt una.
In cele din urma mi-a spart o sticla in cap, de la care eu mi-am pierdut cunistinta.

Vecinul care auzise vocea mai groasa a barbatului care ma adoptase, a chemat politia.
Eu nu scosesem nici un sunet. Am invatat oarecum sa plang si sa sufar pe silentios. Pentru ca am observat ca imi e mult mai bine daca fac acest lucru. Decat daca plang si tip.
Sau daca nu ma opun, atunci pot scapa mai repede. Asa nu nai primesc atat de multa bataie, sau mai stiu eu ce.

Din acea seara imi e imposibil sa stau foarte bine pe un scaun, trebuie sa stau cumva pe partea dreapta, imi e imposibil sa dorm pe partea stanga. Imi e greu sa fac multe lucruri. Si oricat m-as da cu alifi si creme prescrise de doctori, tot ma doare infernal.
Iar daca ating din greseala zona, simt ca o sa inebunesc.
Nici nu pot explica exact acea durere. Pur si simplu simt cum imi vine sa tip si sa plang de durere. Numai cand ating putin. Nu imi imaginez cum as face atunci cand, Doamne fereste, cad sau da cineva intentionat in acel loc. Cred ca as lesina instant.

Dar sa lasam chestiile astea deoparte. Stiu ca sunt neinteresante pentru voi.

Cum m-am luat cu povestitul nici nu mi-am dat seama ca deja s-a intunecat afara.
Si nu numai asta, a inceput si un viscol. Mie prin geam imi eram imposibil sa vad ce se petrece afara.
Cred ca soferilor le e imposibil sa vada ceva pe vremea asta.

Aceasta vreme nu ma speria, sau nu ma facea sa vreau sa fiu cu paturica mea, pe care nici nu o am dar asta ca o paranteza, ci din contra, ma facea sa ma simt bine.

Sufletul meu e rece sau chiar inghetat.

Aceasta vreme este pe placul meu.
Poate si de asta n-am avut mainile niciodata calde. Cum sunt de exemplu cele ale directoarei. Nu, ale mele sunt bocna, de parca as fi dormit in congelator.

Racoarea sufletului meu se reflecta si in exteriorul corpului.

Directoare: Blythe! Strigand.

Se pare ca ma cheama la ea. Ciudat, de obicei nu prea ies din camera.
Cred ca s-a intamplat ceva.

Am deschis usa camerei si m-am indreptat inspre biroul directoarei.
Mi-am pus mainile din instinct in buzunarul hanoracului. Aparatul asmatic era acolo.
Am coborat scarile, continuand sa am mainile in buzunar, si privirea in pamant.
Stiam perfect ruta spre biroul directoarei.
Am batut la usa, si am asteptat pana am auzit un "intra".
Inuntru am gasit-o pe directoarea vorbind cu o gasca de pustani.

Directoare: ai venit. Vreau sa te rog sa ii duci pe acesti tineri in camere. Masina lor s-a impotmolit, si nu au cu ce sa ajunga acasa.

Cred si eu. La ce vreme e afara...