Castelul Ardenne

Capitolul II - Petalele unui trandafir negru

      - Ce-ţi trece prin cap? o mustră. Ţi-am spus de o mie de ori că nu ai ce căuta în acel castel. Cum Dumnezeu ai reuşit să intri? Te-am căutat un ceas întreg, făcându-mi mai multe griji decât ți-ai putea  închipui. Nu încerca să mai nesocotești ordine iar, încheie ea cu mâinile în şold.

      Copila îşi lăsă capul în pământ, ruşinată, aproape izbucnind în plâns. Apa de ploaie încă şiroia din păr şi haine, băltind pe podea. Fără a mai spune nimic, femeia blondă o luă de mână şi o duse într-o cameră mică, utilizată drept baie. O dezbrăcă de rochie, observând de ruptura de pe poale.

      -Ah! Ai rupt-o şi pe asta. O să ajungi să umbli în zdrenţe, se răsti ea.

      Uscată de-cum, se așeză la fereastra salonașului. Cu ochii ei mari, se uită fascinată la marele castel din care tocmai ieşise. Îşi lipi palmele atât de mici şi fragile de sticlă, unde se oglindea imaginea superbului, dar înfricoşătorului conac.

      Femeia blondă se puse într-un balansoar ce scârţâia cu fiecare legănare. Cosea în tăcere un goblen, plimbându-și ochii ageri de-a lungul lucrăturii. Se potrivea de minune cu camera modest mobilată, părând că trăieşte acolo de o viaţă. Casa mică, cum o numea fetiţa, nu se putea compara cu castelul.

      - Marlene? şopti micuța. Te rog să mă ierţi!

      - Să te iert? o repezi tânăra, cosându-şi în continuare goblenul. Nici nu mă gândesc.

       În ciuda firii sale mânioase, Marlene avea o inimă bună şi caldă. Fetița văzu cum furia tinerei femei se înmuie, la fel ca şi limba ascuţită.

      - Dar noi de ce nu locuim acolo? spuse, arătând cu degetul spre conac.

      - Ce întrebari mai sunt şi astea? se încruntă Marlene. Nu ne aparţine.

      - Al cui e?

      - Pe vremuri, locuia un lord acolo. Nobilii ăştia se satură prea repede de moşii, comentă indignată.

      - Se va întoarce vreodată?

      - De unde să ştiu eu?

     - Când o să mă fac mare, o să locuiesc într-un castel la fel, zise fetiţa bucuroasă de ideea ce-i venise.

      - Oh, micuţo, exclamă duios Marlene. Făgăduieşte-mi că nu vei mai intra niciodată acolo fără voie. Niciodată!

      - Îţi făgăduiesc, spuse copilul cu onoare.

     Femeia se mulţumi să zâmbească. Acel copil amărât, făcut din flori, merita măcar speranţă în locul unor vise zadarnice. Se cutremurase atunci când fusese abandonată, într-o seara ceţoasă, un copilaș pe jumătate mort de frig şi de foame. Îi era dragă, trezind în ea simţăminte de mamă la doar 19 ani pe atunci. Lăsă lucrul în poală.

      - Dalian, haide la mine, o chemă.

      Fetiţa se aşeză pe genunchii osoşi ai Marlenei. Aceasta îşi trecu degetele prin părul încă ud şi proăspat despletit al copilului. Cosiţele negre îi alunecau pe umeri, curbându-se în onduleuri la baza gâtului subţirel. Aşa fură surprinse, Marlene şi Dalian, de o fostă servitoare a vechii familii de nobili. Dădu năvală pe uşă cu două tăvi mari. Pe ele se aflau gustările de seară: un pahar cu lapte, luat din sat, alături de biscuiţi din ovăz.

      Dalian bătu fericită din palme, sărind din braţele tinerei cu plete aurii. Se aruncă înainte zburdând ca un mieluşel. Bătrâna ridică cele două tăvi deasupra capului de teamă să nu le trântească.