Castelul Ardenne

Capitolul XVII - Primii îngeri în zăpada neumblată

- Îmi cer scuze, domnule, dar stăpâna mea se poate trezi în orice clipă și trebuie să fiu pregătită.

- Domnișoară, nu se cade să refuzați așa invitația unui bărbat, în special dacă aceasta e singura lui șansă de a vă prinde singură. În plus, e încă foarte devreme și nici personalul castelului nostru nu s-a trezit. Haideți, să profităm de liniște și să facem primii pași în zăpada neumblată.

În fața unei cereri atât de directe, servitoarea cu părul roșu cedă. Învățase pe parcursul anilor ei de cameristă că nimic bun nu iese când refuzi un nobil, cu atât mai mult un bărbat orgolios cum era contele – orgoliu ce pornea bineînțeles de la o avere substanțială și privilegiul de a se fi născut într-o familie de rang înalt. Îl urmă așadar în plimbare, păstrând distanța și arătându-se rezervată în gesturi și cuvinte, așa cum se cade pentru o servitoare care avusese nenorocul de a fi ținta atenției unui domn de familie regală. O porniră mai adânc în parcul castelului, urmând aleile curățate.

- E o surpriză că v-am găsit trează la o asemenea oră. Cărui fapt datorez această plăcere?

- N-am putut dormi.

- Oh, sper că nu din cauza prostiei de poveste spusă de prințesă în timpul cinei, zise Christobel și privirea îi deveni tăioasă pentru un moment. Sunt sigur că întâmplările de noaptea trecută sunt cunoscute și de personal.

- Într-adevăr, însă nu au avut efect asupra mea.

- Nu e decât o poveste stupidă, ținu să repete contele cu mai multă seninătate de data aceasta.

De acum drumurile curățate se terminaseră, iar în fața lor se întindea parcul așa cum îl lăsase ultima ninsoare, neatins și întrucâtva sălbatic. Se opriră pentru câteva momente, muți în fața unui asemenea peisaj. Norii se adunaseră din nou, iar dacă exista posibilitatea de a bate vântul, atunci s-ar fi iscat o furtună de zăpadă serioasă.

- Ai onoarea de a face primii pași, domnișoară, dar numai dacă încuviințați să-mi spuneți numele căruia trebuie să-i atribui chipul.

Gwendoline, care se păstrase fermă în refuzarea galanteriilor și complimentelor directe, îl privi cu un fel de răceală pe care n-o mai afișase până atunci și care îl luă prin surprindere pe conte.

- Gwendoline Drummond, domnule, murmură fata.

Înainte ca el să-i poată răspunde, ea se avântă vitejește prin stratul de zăpadă încă netulburat. Își ridică poalele rochiei, iar Christobel o urmă. În spatele ei, rămâneau pași adânc imprimați, parcă săpați dinadins pentru ea. Nu se uită înapoi decât când rămase fără suflu și se văzu nevoită să-și potolească bătăile accelerate ale inimii. Contele era chiar în urma ei, râzând de când intrase cu capul într-o creangă joasă a unui copac și zăpada i se așezase în păr.

- Vai, domnișoară, mă tem că te-am prins din urmă, spuse el păstrându-și veselia.

- Domnule, aveți picioare cu mult mai lungi decât ale mele și era inevitabil.

- Dar ce-ai spune de o cursă adevărată? Îți voi da un avans considerabil, iar de tu vei ajunge până la acel copac fără ca eu să te prind, ai dreptul la o cerere pe care eu voi avea plăcerea de a o onora. În caz contrar, eu îți voi cere un lucru.

Gwendoline se gândi un moment, dar nu găsi nimic nepotrivit în cursa lor inofensivă. Christobel trasă în zăpadă o linie cu vârful pantofului și amândoi se așezară în spatele ei.