Fiica Lui Lucifer

~Capitolul 13~

– Andrei ce se întâmplă? Îl întreb pe blondul din fața mea, el mă trage într- o îmbrățișare.

– Totul va fii bine. Spune și mă sărută apăsat pe frunte. Mă voi duce după cineva. Bine?

– Nu, vreau să îmi petrec ultimele momente alături de tine. Îi spun și în prind de mână în tin ce se întorcea pe călcâie ca să îl opresc.

– Diana. Spune și își plimbă mâna pe partea dreaptă a capului meu translucid mângâidu- mă. Astea nu vor fii ultimele momente ale tale. Jur. Spune el și mă prinde din nou într- o îmbrățișare strânsă în ochii lui se văd câteva lacrimi dar nu le dă drumul. Se desprinde din îmbrățișare, se rotește pe călcâe și iese afară dun salonul meu.

S- ar spune că atunci când mortea termină de dansat singură în spatele tău și vine la tine să te invite la dans ești speriat chiar dacă vrei asta ești speriat ca naiba. Dar eu nu sunt, nu știu de ce dar nu sunt. Mă simt deparcă moartea nu ar fii venit să danseze cu mine.

Gândurile îmi sunt întrerupte de Andrei care apare cu un medic. Mă duc spre Andrei și îl îmbrățișez strâns. El nu îmi răspunde, dar știu de ce. Nu riscă să îl vadă medicul acela cum îmbrățișează aerul.

Un ultim bipăit prelung se aude. Eu devin din ce în ce mai transparentă. Acum abea mă văd, Andrei mă îmbrățișează strâns, foarte strâns. Medicul începe să îmi resușciteze trupul inert fără viața. O asistentă și un alt medic apar în salonul ce mă găzduiește de câteca zile iar acum se pare că îmi cere chiria. Nu vreau să mor, chiar nu vreau. Nu am nici măcar 17 ani. Sunt tânără mai am atât de mult de trăit. Vreau să iubesc din tot sufletul, săc sufăr și să plâng cum nu am mai făcuto niciodată. Vreau să știu ce înseamnă adevărata fericire dar și adevărata tristețe. Vreau să cunosc răul și să apreciez lumina. Vreau să îmi îndeplinesc visul de a studia la Stendford. Vreau atât de multe, dar astea nu se vor întâmpla dacă voi muri acum. Nu voi muri. Mă voi lupta cu întunericul până voi câștiga și îi voi râde în față morții din nou.

Primul medic pregătește Defribrilatorul.

– Liber. Strigă el și lipește Defribrilatorul de pieptul meu. Cprpul meu primește curentul electric dar nu reacționez deparcă proprietarul nu ar vrea să revină dar vrea cu toată inima. Liber! Strigă dinou și lipește aparatul pe pieptul meu. Din nou corpul reacționează. Liber! Strigă din nou medicul iar aparatele încep din nou a funcționa arătând că trupul meu este din nou în viață. Ceva ciudat se întâmplă iar eu din nou sunt prinsă în acel abiz nemărginit.

***

Întunericul mă trage în brațele sale lungi. Dar eu mă țin tare, nu nu vreau să mă prindă. Nu pot să mă las prinsă. Întunericul mă vre la el dar eu îi rezist. Nu îi voi pica în mrejele sale. Mă ambițonez să mă țin trează în vâltoarea întunecată. Nu pot să mă las ademenită de el și să adorm. Nu vreau să trec în neființă așa de repede, nu pot.

Când am fost data trecută în comă nu era așa. Întunericul nu încerca să ademenescă. Nu trăiam cu el, existam cu el. Acum mă lupt să îi rezist atracției și să mă țin trează. Știu ce este. Este pragul unde viața și moartea se întâlnesc. Este ringul de dans unde moartea te vrea la dans cu ea. Dar eu nu vreau să dansez, nu îmi place să dansez.

Mă lupt cu întunericul de ceva vreme dar nu mă dau bătută și nici el. Nu ne dăm bătuți, amundoi vrem la fel de tare să câștigă. Eu pe o parte setea de a trăi mă ține lucidă și îmi dă forța necesară de a lupta cu întunericul, iar em pe de altă parte cu foamea nemărginită de a atrage spre el o nouă victimă ce îi cade în mrejele sale întunecate.

***

După lupte aprige cu întunericul am câștigat.

Pleopele de plumb mi se ridică de pe ochii oceeanici. O lumină mă lovește din plin. O dragă lumină nu știi cât de mult mă bucur să te văd.

Clipesc de mai multe ori pentru a- mi recupera vederea. Mă aflu într- o cameră de spital. Aceeași cameră unde am petrecut  câteva zile ca fantomă. Brusc toate amintirile îmi revin cu o viteză de nedescris. Îmi rotesc privirea prin salon. Lângă mine se află Ștefan. Doarme. A plâns se vede clar, larimile îi sunt uscate pe obraji săi. Buzele sale trandafirii îi sunt uscate. Nu vreau să îl trezesc. Dar cum sunt ceamai neîdemânatică persoană din lume îl trezesc.

– Iubito te- ai trezit sau doar visez eu ? Întreabă Ștefan buimac. Eu sunt amuzată de întrebarea sa.

– Da m- am trezit. Îi spun eu blând.

– Cum te simți? Ești bine? Mă Întreabă Ștefan. Ochii săi albaștri- gri îi sunt roși. Mă doare să știu că a plâns din cauza mea.

– Sunt bine dar sunt obosită. Îi spun sincer, sunt foarte obosită după o luptă aprigă cu întunericul merit un somn.

– Eu mă duc după un medic. Spuse și se ridică dar, nu pleacă ci se apleacă deasupra feței mele și își strivește buzele trandafirii de ale mele. Eu zâmbesc atunci când limba sa se plimbă deasupra buzei mele de jos și pot să simt cum o face și el când îi răspund la sărut. Mi- a fost atât de dor de tine. Spuse Ștefan atunci când se desprinse din sărut. Te iubesc! Spuse și se îndreptă ușot spre ușă.

– Și eu te iubesc. Îi spun eu atunci când este lângă ușă. Își întoarse fața spre mine și îmi zâmbește dulce iar eu chicotesc.

Ștefan se întoarce cu o asistentă. Ea îmi înjectează un anestezic iar somnul mă cuprinde.

Un somn bine meritat.

________________________________________________________________________

Hello Hello

În primul rând vă mulțumesc pentru cele peste 2000 de lecturi. Scuzați greșelile e scris la repezeală. Daca va plăcut nu uitați de vot și de părere.