Fiica Lui Lucifer

Capitolul 16

Citiți N/A
           Diana povesteşte:

Mereu am crezut că viața mea este una obişnuită chiar dacă pe tatăl meu îl credeam mort, singuri mei prieteni erau Irina şi Ştefan, chiar dacă eram tocilara şcolii şi nici unui băiat nu îi plăcea de mine, chiar dacă eram îndrăgostită -şi încă sunt- de prietenul meu din copilărie, eram o fata normală.

Defapt viața mea este cu totul şi cu totul diferita, tatăl meu este Regele Iadu- lui, mama mea este un înger în trupul unui om, prietenul meu este şi el îndrăgostit de mine, eu voi fii o vampiriță cu aripi de înger negru. Viața mea este atât de complicată.

Aş da orice, chiar şi Iad-ul, numai să îmi revină viața simplă înapoi. Mereu am crezut în vampiri, uni oameni mă credeau nebună din cauza asta, chiar dacă ei nu ni se arătau ştiam că ei sunt ascunşi undeva în întuneric dar ştiam că ei există. Şi am avut dreptate. Urăsc vampiri, îi urăsc din tot sufletul, sunt aşa de răi, ei nu sunt oameni, sunt monştri.

                          ***

Picăturile de ploaie se lovesc agresiv de parbrizul maşinii mamei. Conduc de ore întregi iar oboseala începe a pune stăpânire pe mine. Dar nu am timp să dorm, trebuie să mă îndepărtez cât mai mult de Cluj. Ştiu, sunt o laşă şi jumătate, dar ce adolescentă de ar suporta o asemenea viață? Niciuna. Privit din afară este super uşor dar ca fiind personajul principal într-un asemenea şcenariu e al naibi de greu.

Maşina pierde încet dar sigur din benzină, nu mă va mai ține mult, iar eu voi rămâne blocată în mijlocul pustietății.

Maşina mea se oprise brusc iar cauza o ştiu prea bine, benzina se terminase iar eu mi-am pus mâinile pe față exasperată şi am oftat zgomotos.

Decid să ies din maşină, îmi pun gluga în cap şi cobor din maşina mea. Picăturile de pluaie se izbesc cu putere de mine, iar frigul pune stăpânire. Iubesc ploaia dar frigul mă face să o urăsc uneori. Încep să mă plimb prin ploaia agresivă, caut pe cineva care să mă ajute, sper să găsesc pe cineva dispus să mă ajute. Nu contează cum, doar să plec din locul ăsta nenorocit.

Mă îndepărtez rapid de maşina mea, iar în linia orizontului se zăresc câteva case dar distanța este destul de considerabilă, dar sigur voi reuşi să ajung.

Picăturile de apă se aştern rapid pe pământul ud. Mă jur că dacă tata are vro legătură cu asta o să îl zbor cu fulgi cu tot. Chicotesc uşor la gândul astă, e destul de amuzant căci are aripi uriaşe făcute din pene.

Îmi urăsc atât de tare viața asta de rahat. Îmi este atât de greu, nici în serialele americane nu găseşti aşa ceva nici cei mai priceput regizor nu ar putea să scrie aşa ceva, nici cel mai sadic scriitor nu ar putea să îşi imagineze aşa ceva . Mă rezem de un stâlp de electricitate, mă preling uşor pe el iar fudul meu se loveşte de pământul ud. Lacrimile încep să îmi curgă pe obrajii albi, nu mă mai pot abține trebuie să îmi eliberez sufletul de otravă, trebuie să mi-l vindec, trebuie să plâng, am nevoie să plâng.

Simt o mână caldă ce se aşează uşor pe umărul meu, eu tresar uşor. Mă ridic iar în fața mea se preface un bărbat înalt, cu părul roşcat mai mult portocaliu, cu ochii verzi. Pare cam de treizeci de ani, este frumos nu pot nega asta.

- Bună ziua! Îl salut eu respectuos.

- Bună. Îmi spune el sec. Ce cauți tu aici?

- Nu e treaba dumneavoastră. Spun eu, ştiu că eu caut pe cineva să mă ajute dar acest om nu îmi inspiră încredere.

- Agh, am uitat să mă prezint. Spune el punâmdu-şi mâna frunte. Mâ numesc Christiam Donavan, agh şi sunt detectiv particular.

Nu ştiu de ce dar nunele său îmi rifică părul pe corpul iar un val de răceală mi se lasă pe şira spinării. Oare părinți mei au angajat un detectiv particula ? Dap, cred că ar fii trebuit să mă gândesc la asta.