Panza Alba

camera 203;

-Dar ce spui de extraterestrii? Adevarati sau inventii?

Mi-am dat ochii peste cap cand i-am auzit intrebarea. Mergeam cu mainile in buzunare pe strada luminata doar de felinarele portocalii, dand usor din cap in ritmul melodiei ce imi canta in creier. Casca statea atarnata cu greu de urechea mea, dar ce sa mai zic de Narcis, care mergea asa de aproape de mine ca isi atingea uneori mana de a mea.

La un moment dat dupa ce am stat amandoi in tunelul de frunze, eu mancand si spargand linistea, el s-a ridicat de langa mine si mi-a intins mana. M-am ridicat fara sa spun nici un cuvant, incercand sa ignor fiorii ce ma faceau sa tremur, iar apoi am plecat incet din tunel. Nu si-a desprins mana din a mea atunci, ci dupa o jumatate de ora. Bine ca era frig si nu transpiram, dar asta nu insemna ca respiratia nu mi se poticnea in piept si inima nu imi alerga prin corpul meu ca un gand prin minte.

A mers in tacere in stanga mea, si oricum mie nu imi placea sa stau in partea cu strada asa ca eram de acord (nu ca ma intrebase, dar eram recunoscatoare). Si-a scos telefonul din buzunar, precum si castile, si pentru un moment am crezut ca o sa inceapa da asculte muzica si o sa ma lase de izbeliste. Si-a desprins mana de a mea si a tastat ceva pe telefon, in timp ce fiorii tristetii ma copleseau. Dar apoi am simtit o casca in ureche, si m-am uitat la el. Imi zambea incet si era, Doamne, era frumos. Nu mi-a luat mana din nou, dar am mers incredibil de aproape.

Apoi, dupa ce ne-am plimbat prin imprejurimi, a verificat telefonul si a observat ca era trecut de noua noaptea. Probabil ca m-a vazut muscandu-mi buza, asa ca mi-a spus sa ne intoarcem. Daca pana atunci nu facuse conversatie, acum tocmai ce a inceput. Ma intreba tot feluri de lucruri, despre mine, despre copilaria mea, despre opiniile mele legate de anumite lucruri.

Acum vorbeam despre extraterestrii, in timp ce eram la cateva strazi de casa mea. Mai devreme ma intrebasem daca credeam in Dumnezeu, in timp ce imi trasa incet linii cu aratatorul pe mana stanga. Mi-am dat ochii peste cap, si nu i-am zis ca in momentul ala ca tot ce imi facea era inuman, asa ca sigur trebuia sa existe o forta mai mare.

-Normal ca sunt reali, e pur si simplu egoist sa credem ca suntem singurele forma de inteligenta din Univers, la cat de mare e.

El dadu din cap si melodia pe care o ascultam se schimba, devenind una pe care o stiam mult prea bine. O asculasem de zeci de ori, era in top 10 melodiile mele preferate in romana. Dar pur si simplu faptul ca ascultam melodia asta, cu el, cu mesajul ala, ma facea sa ma inrosesc pana la varfurile urechilor.

Era Camera 203, de la Touluse Lautrec, iar cantecul imi fusese recomandat de Maria, ce avusese primul sarut pe melodia asta. Mi se parea ciudat, dar am ascultat-o din nou si din nou, pentru ca imi placea ritmul.

In momentul in care Narcis a inceput sa o fredoneze, eram pe cale sa lesin de emotii, la propiu. Cum sa canti aia, Doamne? Am chicotit incet, stresata, si apoi am inceput sa soptesc la randul meu versurile. Pana la jumatatea melodiei, deja cantam in gura mare amandoi, pe mijlocul strazii, iar la sfarsit, urlam la propiu, facand cativa caini sa latre si ca pietonii nocturni sa ne priveasca urat.

Am rosit cand el s-a uitat la mine, odata ce alta melodie incepuse, si el a ras, cu rasul lui luminos si colorat. Doamne..

-Nu ma gandeam ca tu esti genul care stie melodii din astea.

Nu ma uitam la el acum, ci drept in fata, privind parculetul ce tracea pe langa noi. Eram chiar in fata blocului meu acum, si nu voiam sa intru acolo. Totul era asa bine acum.

-Am ajuns, am zis.

El se uita la blocul meu, cu cativa copaci in fata, cu coji de seminte si doze de bere asezate ca intr-un mozaic pe langa niste bucati de ciment ce oamenii le foloseau ca si scaune.