Panza Alba

make me a robot;

Trebuia sa schimb doua mijloace de transport pana acasa, dar incepusem sa ma obisnuiesc. In fiecare zi era aglomeratie, oameni ce sa grabeau la munca, sau se grabeau sa vina de la munca, sau se grabeau sa mearga la scoala, sau se grabeau sa ajunga la intalniri.. totul era numai graba. Rar gaseai pe cineva care sa mai faca ceva din placere acum, toti aveau un scop, un lucru pe care il voiau mai mult decat linistea. Am pierdut, cu toata evolutia asta, ce era candva important, iar acum ne foloseam de ce a mai ramas de pe urma a doua razboaie mondiale si a unei lupte continue.

Ideea pe care o avea lumea acum era una: dezvoltarea. Putini mai traiau momentul cu fiecare fibra a lor, si mai putini apreciau ce aveau fara dorinte desarte. Lumea incetinea cat vedeai cu ochii, ramanea in urma viselor, iar realitatea zbura fara sa ai cum sa o gusti, macar. Tot ce ai este momentul prezent si nimic mai mult, pentru ca oricand poate disparea. Puf. Tocmai a disparut.

Priveam pe fereastra patata de praf de pe urma ploii; masinile treceau precum supernovele pe autostrada lunga; un moment erau acolo, apoi dispareau pentru totdeauna. Aveam castile in urechi si ascultam un playlist de la una dintre cantaretele mele preferate, Dodie Clark. Dodie nu era mai mult decat un om, ca toata lumea, dar a putut sa isi castige usor loc in inima mea. Era tanara, dar nu o oprea din a fi persoana ce lumina o camera chiar si de la sute de mii de kilometrii distanta; era o persoana frumoasa, prin modul in care se purta si prin modul in care vorbea, si pot doar observa asta, nu o spun implicandu-ma in viata ei. Era prietena de care aveau toti nevoie, si noi, cei care o urmaream, eram oamenii pe care ii voia. Imi placea asta: ca oamenii, caractere fictionale sau nu, ne pot influenta si ne pot bucura, chiar daca prin intermediul unui ecran micut, chiar daca pentru putin, pana trebuia sa ne intoarcem la realitatea noastra. Erau oameni ce te pot ajuta fara sa stie ca o fac, oameni care te pot face sa zambesti doar prin prezenta lor.

Acum ascultam make me a robot, o colaborare intre Dodie si o dulceata pe nume Zannah, in timp ce autobuzul oprea timpul pentru pasageri, era vortexul nostru, era ultima calatorie pe care o vom intampina pana ce vom ajunge la destinatie, el tinea de noi si noi ne bazam pe el. Autobuzul asta a intampinat oameni buni, ce au dat cu un zambet larg doamnelor cu mainile pline de sacose locul lor in autobuz, ei acceptand o calatorie de la trei pana la opt statii in picioare; intre alti oameni inghesuiti; a intampinat adolescenti relaxati, ce nu aveau nici o problema cu crearea unui disc compact impotriva celorlalti pasageri plictisiti, disc protejat de ei insisi, de discutiile lor si de tineretea lor; a intampinat certuri intre calatori obisnuiti, de la tineri la batrani, la mame si copii si chiar caini si stapani stresati; se poate sa fi intampinat pana si cateva drame, despartiri prin telefon, ora de culcare depasita, adus aminte de tema la mate... .

De asemenea, mai erau oamenii ca mine: cei ce nu pot trai fara confortul unui lucru obisnuit intr-o multime de oameni nescunoscuti, cei ce preferau universul retras al unei perechi de castii prin care curgea raul de versuri ce ne reprezanta personalitatea: asta era muzica; noi insine. Era ultima cale de scapare a celui ce se afla in suferinta, in plictiseala, in obisnuinta sau in bucurie. Aceasta, insa, ne crea ce voiam noi sa ne creeze; o melodie poate fi perceputa altfel de o mie de oameni, sau la fel de zece oameni diferiti. Muzica era ce voiam noi sa fie, cum si noi eram ce voiam sa fim.

Drumul cu autobuzul in care eram nu era prea lung, 5 statii cel mult, dar mereu aveam ceva nou de privit. De obicei era ce se intampla afara, farurile colorate ale masinilor, copacii vestejiti de vreme si de ura oamenilor, gardul de marmura al unui muzeu ce ma insotea jumatate de drum, permanent si tacut, ca mine. Era autostrada, bulevardul, uneori gol si lin, alteori mai aglomerat ca in zi de sarbatoare, ca spiritul omului.

Dar acum am preferat sa observ oamenii. Pe unii ii recunosteam, nu trecusera decat cateva luni de cand faceam drumul asta, dar era normal sa ma obisnuiesc. Era fata cu par albastru si casti cu cranii, toata numai piele alba si ciorapi peste genunchi. Era doamna cu ochelari crapati, ce statea cu picioarele incrucisate pe scaunul din fata, cel pe care se lupta toti, cu pungile ei rosu-albastru, era batranelul ce mergea mereu cu noi, cerand 5 banuti pentru painica, si dupa ochi oamenii il luau ca pe un om bun.

Astazi autobuzul era la fel de plin ca de obicei, dar pentru ca mai ramasesem cateva minute in clasa dupa ce se sunase de plecare ajunsesem in acelasi autobuz cu mai multi colegi de ai mei, de la alte profile cel mai probabil. Nu ii recunosteam pe prea multi: era o fata cu parul lung, blond-capsuna, si un rucsac in forma de maimuta, care sunt aproape saptezeci la suta ca o vazusem cu cei de la filo; era un baiat inalt, ce aproape lovea bara portocalie de sustinere, avea par blond inchis si tinea un pahar cu sigla Starbucks desenata pe el, sunt sigura ca il vazusem la stiinte. Mai erau cateva grupulete de fete care discutau aprins pe tema unui serial de care nu mai auzisem si cativa baieti cu haine negreu si niste bretoane ilegal de lungi... iar apoi era el.

Prima data i-am vazut ochii, iar apoi, ca prin minune, doamna de varsta a doua cu costum si servietase se ridica si iesi pe usile deschise, iar scaunul de langa mine fu ocupat de baiatul cu ochi cenusii. Nu se uita la mine, ci in telefon, aceasi marca cu al meu, de parca nu ar fi plecat de pe banca aia.

Am deschis gura sa il salut, iar el mi-a anticipat actiunile, ridicandu-si capul cand aveam gura deschisa.. dar apoi am vazut statia la care eram. Am sarit ca arsa prin usile deschise ale autobuzului fix cand se inchideau, si mi-au prins putin cardiganul in fuga mea pe usa. Mi-am tras suflul si iata-l, fixandu-ma cu o privire de gheata prin geam. Am fugit spre casa.