Panza Alba

asleep;

Maria mi-a povestit pentru a zecea oara in seara aceea despre iubitul ei, pe care il prinsese inseland-o in baia liceului.

Stiu, stiu, nu se putea ceva mai clichee de atat, dar nu trebuie sa judecam acum (am facut-o eu deja haha). Am hotarat sa o scot pe Maria din casa dupa ce mi-a trimis mesaj cu ce vazuse, inclusiv cateva poze neclare, micuta spioana, asa am ajuns sa stam amandoua in patul meu gigantic de acasa, acoperite de o cuvertura veche cu imprimeu de leopard si ascunse intr-o duzina de perne.

Aveam doua cutii de servetele galben si roz cumparate special pentru ea, doua sticle de Arizona si multa ciocolata, cateva dvd-uri si un disc de vinil cu The Smiths care rula pe fundal. Era albumul meu preferat, Louder Than Bombs.

-Dora, asta e oribil. Ce am facut gresit? Ii eram acolo, stii, veneam cu el cand avea nevoie sa mearga cu cineva la antrenament, ii cumparam mereu chai de la starbucks, chiar daca nu il bea niciodata...

A suspinat asurzitor si nu am putut sa imi mai pastrez expresia ferma. Incepusem sa plang cand o vazusem cat de distrusa era, va dati seama ce apropiate suntem. Am tras-o spre mine si si-a sprijinit capul de umarul meu; am imbratisat-o strans cu ambele maini.

Singura lumina din camera venea de la instalatia de craciun ce lumina verde, albastru, rosu si galben, formand per total o lumina portocalie linistitoare. Discul continua sa mearga pe fundal in timp ce eu faceam tot ce puteam sa o pun pe Maria din nou pe picioare.

Aveam geamul deschis, iar aerul noptii imi scutura fata. Puteam simti mirosul ploii, al asfaltului incins, desi eram sigura ca inca nu incepuse.

Mereu ma simtisem atrasa de ploaie, cum unii se simt atrasi de un anumit fel de mancare, si zambesc ca si la o gluma doar de ei stiuta cand il vad in meniu, asa eram si eu. Ploaia mi se parea cea mai pura forma de exprimare; era printre singurele moduri prin care vedeam ce simte Creatorul sau cum mai este el numit fata de noi. Era plansul cerului, durerea lumii si suferinta pamantului pentru ce am devenit. Venea cu alai de fiecare data, tunete si vant, ce scuturau cerul in mare parada, fulgere, ce erau vedeta spectacolului mereu. Dar mai jos de zeii ce se bateau in ceruri era pamantul; pamantul blestemat de suferinta si pierdere, de durere si de viata.

Iar partea cea mai frumoasa a ploii nu era nimic din toate astea, ci ca nu stii niciodata ce ascunde. Cei ce privesc ploaia pot sa zambeasca incet la laptopul si cafeaua lor, stand calmi pe un fotoliu plusat la o cafenea; pot privi cerul plangand si sa planga odata cu el, de amorul pierderii si de durerea vietii; pot iesi din casa pentru ea, sa stea sa o priveasca; oamenii pot simti eliberare in ploaie, in toate frumusetile pe care le poate aduce, in toate secetele pe care le poate alunga, in toate dupa-amiezile proaste pe care le poate indeparta.

Acum ma refer la ploaie subiectiv. Ca orice pe lumea asta, vine in echilibru. Cum unii pot gasi libertate in aceasta, altii pot gasi furie. Pot fi bancheri cu cafele prost ambalate, ochelari cu lentile rotunde si serviete din piele, fugind prin aceasta si injurand-o sub barba, pot fi fermieri ce au primit numai ploaie si li s-a distrus recolta, pot fi adolescenti ce voiau o dupa-amiaza linistita cu hamacul in parc, dar au fost intampinati de o astfel de vreme.

-Iar faci asta.

Maria si-a inclestat degetele palide in cuvertura colorata, sprancenele ei devenind aproape o linie dreapta. Am privit-o usor surprinsa, apoi am zambit slab.

-Scuze. Stii tu.. Ploaia.

Maria si-a intors privirea spre mine. Semanam: aceeasi ochi mari si migdaliti, aceleasi buze groase si mari si aceleasi urechi ascutite. Parul ei, insa, e ce avea mai frumos, si de multe ori a vrut sa se vopseasca numai pentru a nu mai fi intrebata daca asta e parul ei: avea cea mai interesanta nuanta de negru-albastrui din care a vazut vreodata cineva. "De la bunica", obisnuia sa spuna, dar defapt e prima din familia ei cu aceasta nuanta deprinsa din cartile sf.

-Crezi ca o sa il pot uita vreodata?

Obisnuia sa faca asta: sa schimbe subiectul imediat ce nu ii convenea ceva in discutie sau nu ii placea directia in care merge. Ma obisnuisem.

Am fixat cu privirea peretele lila din fata noastra: avea o tabla de pluta agatata intr-un cui, pe care erau prinse in piuneze poze cu mine si nu numai.

-Normal ca vei trece peste. Daca deschid usa chiar acum o sa vezi baietii stand la coada dupa tine.

Ea chicoti incet si m-am ridicat pentru mai multa credibilitate, mergand pe varfuri spre usa sa nu ii " sperii pe baietii care asteptau afara". Am deschis usa dintr-un gest si am dat peste mama, care era cu mana intinsa sa bata la usa si o cutie de pizza. A tipat surprinsa si s-a impiedicat in spate, aproape cazand daca nu s-ar fi sprijinit de perete.

Eu si Maria am inceput sa radem, desi si mie mi se marise putin pulsul cand am vazut-o stand acolo, cu mana intinsa. Nu trecu mult pana sa ni se alature noua.

-Vai, fetelor.. rase ea.

Intra in camera si aseza pizza pe birou. Camera mea era ca oricui altcuiva. Un pat, o canapea micuta, un sifonier si un birou cu un scaun incomod, plus doua corpuri de biblioteca unde imi tineam machiajele, cartile si televizorul, si un scaun pe sine, precum cel al batraneilor din aziluri, scaunul pentru citit.

Mama isi clatina incet capul in timp ce incerca sa stranga putin din harababura de pe birou: creioane roase in capat, bucati de hartie impaturite, cani de cafea pe jumatate pline, ambalaje de biscuiti si rezerve de stilou consumate.

Am incercat sa o dau pe mama de la birou printr-o imbratisare, iar aceasta a suspinat incet. Nu ii placea sa nu fac curat cand chemam pe cineva acasa. Dar carei mame ii placea, sincer?

Iesi din camera, insa lasa usa pe jumatate deschisa. O intelegeam. Maria nu era chiar cea mai buna influenta.

-Pizza? am intrebat ridicand in sus o felie din pizza inca aburinda, facand cateva bucati de porumb sa cada de pe ea.

-Mereu, a raspuns tragndu-si nasul si venind langa mine la birou.

Pe fundal era melodia Asleep care ma facu sa zambesc. Aveam atatea dorinte, atatea sperante in jurul acelei melodii, dar nu era timpul pentru asta acum. Eram aici pentru Maria si pentru vindecarea ei, nu pentru crush-ul meu adolescentin.

A luat felia cu ea in pat, fara a se deranja cu un servetel. Am mancat jumatate din felie cand am realizat cat de buna era si ca nu ma mai puteam opri din mancat.

-Ce crezi ca se intampla de la prea multa pizza? intreb.

-Boala pizzei nebune. Daca ai in plan sa mananci mai mult de o felie ar trebui sa iei in calcul ca 4 sunt ale mele. Si ca fac urat cand nu am mancare.

Am ras fara voia mea si am zambit spre a doua felie. Mereu realatia dintre tine si o pizza va fi cea mai frumoasa poveste de dragoste creata vreodata.