Year 2079

Atentie: Cartea are un continut sexual, violenta si limbaj puternic. Nu este un 'fan-made' facut dupa o alta carte, serial sau film si nu este o carte tradusa; este scrisa de mine si este creatia mea.

Intreaga carte este ©Copyright deci nu furati ideea in niciun fel.

All Rights Reserved 2013 – 2017 © LiveNiceTimes

YEAR 2079

If I cannot move Heaven, I will raise Hell.

• • •

"Nu mai suport―trebuie sa mananc ceva," Aproape urla Kate in spatele meu pe un ton dur si disperat.

Nu m-am putut abtine nici de data asta sa nu imi dau ochii peste cap, strangandu-mi pumnul si simtindu-mi unghiile cum imi intra in palma mea murdara si plina de zgarieturi.

"OK, am priceput ideea―mori de foame―dar nu esti singura, asa ca poti sa taci dracu' din gura pentru un minut?" Am marait iritata spre Kate, incercand sa ignor foamea care ma cuprinde tot mai tare si gaura neagra din stomacul meu care se marea cu fiecare secunda trecatoare, urland dupa mancare si o picatura de apa curata.

"E randul tau azi," Imi reaminteste Clody in timp ce isi da parul lung, roscat si intr-un complet dezastru pe spate.

Am oftat cu putere inainte sa ma uit prin jur, incercand sa gasesc un loc bun din care am putea sa ne hranim. Azi era randul meu sa intru intr-o casa―sau orice loc abandonat in care putem gasi cateva conserve vechi de mancare―si sa fur ceva ce ne poate salva vietile; mie, lui Clody, afurista de Kate si Amber. Sa fiu sincera, o parte din mine―o mare parte―nu da niciun ban daca ele supravietuiesc sau nu. Am fost crescuta, la fel ca si restul, sa imi pese mai intai de mine, nu de altcineva. Dar suntem o echipa si ele sunt singurele persoane pe care le am, singura sursa de a nu imi petrece noptile singura.

Cand am evadat impreuna acum 6 ani din Temnita am decis sa ramanem impreuna orice ar fi, oricat de tare ne iritam una pe alta. Oricine are nevoie de cineva pe pamantul asta, de o alta persoana care sa te tina pe picioare in cele mai rele momente ale tale. Cineva care sa caute o sursa de mancare si apa cat timp tu stai bolnav la marginea unei case abandonate. Sa fi singur prin padurile astea poate fi o teroare, ceva ce am experimentat doar de cateva ori in viata mea, cand eram doar o copila.

Sa supravietuiesti pe pamantul asta atunci cand nu vi dintr-o familie buna si nu ai toti banii din lume poate fi unul dintre cele mai imposibile lucruri. Moartea nu e nimic in comparatie cu chinul in care cea mai mare parte din populatia pamantului se afla. Fiecare gura de aer pe care o luam ar putea fi ultima.

Guvernul ne-a obligat sa muncim―toti cei care nu au un nume important in societate―sa muncim de la frageda varsta de 10 ani. Muncim, sapam, cautam dupa pietre pretioase sau resurse pentru hrana. De ce? Pentru ca familia Styles, vesnici conducatori, sa aiba ce manca. Noi le facem vietile de vis, noi le aducem apa curata in baile largi, mancare pe mesele de aur, o perna sub cap la noapte. Ei conduc pamantul inca de cand marele Virus s-a raspandit in lume acum 50 de ani.

Este anul 2079 iar pamantul arata ca o stea fara lumina. Cladirile, vechile orase de care am auzit, casele, monumentele si toate ce au fost odata sunt in pragul prabusirii. Casele care au fost odata pline de familii fericite sunt acum bantuite de tacere. Dintre toate orasele care obisnuiau sa exista odata au mai ramas doar cateva―orase adevarate, orase in care sclavii ca noi nu pun piciorul, orase pline de bani si speranta, de mancare la care nici nu as putea visa, de familii nobile care beau vin din pahare de cristal si rad la glume proaste.