Castelul Ardenne

Capitolul XVI - Castelul dintre ape

Lordul o așepta instalat confortabil într-un fotoliu din apropierea căminului. Degetele lungi și albe ale bărbatului stăteau sprijinite de linia puternică a maxilarului. Ochii lui se îndreptară spre ea. Dalian îngheță și simți nevoia de a se face cât mai mică sub privirea lui.

- Ia loc, o invită el.

Se așeză timid în fața lui, bucurându-se discret de focul zdravăn ce-i încălzea picioarele amorțite după un drum ce i se păruse extrem de lung.

- Dalian.

Ea își înălță capul, știind ce însemnă acea avertizare spusă pe un ton calm. Cât de deschiși erau ochii lui! Uitându-se la chipul bărbatului din fața ei își aminti cum îl legănase în brațele ei și-i mângâiase părul. Stând acolo, înveșmântată în acea rochie gri ale cărei fuste erau cârpite pe interior, contemplând frumoasa vestă neagră pe deasupra cămășii de aceeași nuanță ce-i îmbraca pieptul, știa că nu se potrivea peisajului. Acum, mai mult ca niciodată, când își dădea într-adevăr seama de ierarhia socială pe care o ignorase, sentimentul o copleșea. Dalian își întoarse capul spre foc, iar lordul surprinse acea arcuire delicată a gâtului.

- Vom rămâne aici în noaptea asta, domnule? spuse ea.

- Nu.

Ochii ei erau roșii și umflați, de parcă nu dormise toată noaptea. Îi văzu mâinile albe în poală jucându-se cu materialul rochiei.

- Îmi doresc să fi fost o cale mai elegantă prin care să-ți spun acest lucru, însă va trebui să schimbi ținuta.

- Poftim? rosti confuză Dalian.

- Ești lady Ardenne, zise nobilul, iar ea se încruntă. Conduita și aspectul tău trebuie să fie impecabile.

- Îmi cer scuze, domnule, această umilă rochie este tot ce am, răspunse fata cu o ironie reținută.

- În acest cufăr, spuse el făcând un semn în dreptul patului, se află tot ce ai nevoie.

Dalian refuză să-și îndrepte atenția spre locul indicat, păstrând pe chip o ușoară urmă de dispreț. Nările îi fremătară de furie când se ridică și spuse pe un ton rece:

- Domnule, dacă asta e tot...

Dădu să plece, dar lordul fu într-o clipă în picioare și o prinse de cot. Se uită în jos la ea, scufundându-se în acel albastru închis al ochilor servitoarei.

- Nu-mi pasă ce fel de haine porți, rosti simplu nobilul, dar nu ți-aș cere acest lucru dacă n-ar fi absolut necesar.

Strângerea lui era blândă, aproape ca o mângâiere. Nu voia să-i arate cât de teamă îi era, dar el intuise. Îi atinse obrazul cu vârfurile degetelor, temându-se să nu fie respins. Dar Dalian își lăsă obrazul în palma lui și trase adânc aer în piept. Pentru o clipă, se gândi să o aducă în brațele sale și să o facă să uite de tot ce nu era el, dar, în loc de asta, se trase un pas în spate.

- O să-ți trimit servitoarea. Să fii pregatită de plecare într-un ceas.

Lordul închise ușa în urma lui, dar nu rămase multă vreme astfel. Gwendoline apăru în prag, măsurând întrebătoare încăperea. O cută de încruntare îi apăru între sprâncene.

- Ce e camera asta? Stăpânul ne-a chemat?

Dalian stătea în dreptul ferestrei, lăsând puțina lumină ce cobora din înaltul cerului să-i scalde silueta. Chipul ei alb și ochii ei de culoarea adâncului mării se întoarseră spre ea.

- Ia un loc, vorbi cu tonul măsurat.

- Nu primesc porunci de la tine, spuse celalată și înghiți în sec.