Cântec Trist

Capitolul 1

Acesta are părul negru ca pana corbului, însă firele albe se adună din secundă în secundă, scoțând la iveală vârsta, are ochii de un verzui aprins, combinat cu un căprui puțin mai închis, care încearcă să domine. Cât despre vestimentaţie, acesta poartă o cămașă albă, purtând peste un pulover verde închis, asortat cu o pereche de jeanși negri, suflecați până în dreptul gleznelor, ambii părinți purtând câte o pereche de papuci de casă.

Fac pariu că în mintea ei, viziona deja scena în care toate farfurile din raft cădeau pe jos de-a lungul gresiei reci, spărgându-se în mii de bucăţele.

I-am dovedit că este imposibil. Cel puțin azi...

Cu toate că tot cartierul știe că atunci când ating ceva e prăpăd.

Ne aşezăm cu toții la masă și imediat ce trag farfuria în dreptul meu, încep să o încarc cu mâncare. Obișnuiesc să mănânc mult de fel, foarte mult, dar niciodată nu am întrecut numărul pe care mi-l indică cântarul de fiecare dată când mă așez cu tălpile pe el, adică 50 kg.

Pentru vârsta și înălțimea mea, 50 de kg este parfum! Sunt foarte schiloadă și reușesc cu ușurință să mă "pitesc după mătură", așa cum spune una dintre prietenele mele, Deni. Faptul că mănânc mult este un lucru atât pozitiv, cât și negativ deoarece fac sport și am nevoie de greutate, mușchi și forță. Fac baschet de trei ani și un pic, iar din cauza kg mele, adesea, sunt doborâtă la podea și jefuită de adversari. Dar nu mă las învinsă, mă ridic și continui meciul până marcăm și câștigăm.

Îmi frec ușor pântecul, auzind mațele care tocmai și-au început concertul înainte de masă.

Oh, îmi este atât de foame!

Mă mir că lipsește pisica. De obicei, era prima la masă sau mai bine spus sub masă, deoarece mereu se găsește să fure de pe masă sau de pe plite, mama înebunind de fiecare dată când vede că-i lipsește câte ceva din farfuri. Şi ea iubește pisicile, are grijă de ele și ar fi dispusă să adopte o tonă, însă atunci când vede cât de stricăcioase, răsfățate, alintate și leneșe sunt, parcă îi piere toată dragostea față de dânsele. Mereu o bate cu pămătuful pe Lady atunci când o vede că își întinde lăbuțele și își ascute ghearele de marginile canapelei.

Ce-i drept își merită soarta în acele momente.

Pe Lady am primit-o cadou acum un an de la unchiul și mătușa mea, atunci când au venit din Germania. Este din rasa ragdoll. La început, atunci când Lady a fost pui, era mică și pufoasă precum un ghem de lână, mereu o rostogoleam de-a lungul covoarelor și ne jucam cu fel și fel de jucării: cu pene, șoricei și clopoței. Acum că s-a făcut mare, ocupaţiile ei sunt tipice. Îi place să mănânce, să lenevească toată ziua, să doarmă și să vâneze porumbeii care se mai adună pe acoperișul casei.

Presupun că e la etaj și doarme, căci altceva nu văd să facă pe timp de iarnă.

Iau câte puțin din salată, elimin ceapa care mă degustă și printre picături, întâlnesc privirea fixată pe salată a tatei.

- Cum mai e cu școala, Megan? Ceva nou azi? întreabă cu un calm desăvârșit.

Mă opresc imediat din mâncat și îl privesc cu gândul la testul de săptămană trecută de la biologie, care a fost un chin. Am dat o lucrare scrisă din toată materia aproape ca la sfârșit, să ne spună că ne așteaptă o ascultare curând. Curând însemnând săptămâna asta undeva. Continui conversația cu vocea mea copilăroasă, încercând să nu mestec cu gura deschisă.

- Nimic nou, tată. Azi am luat un 10 pe proiectul de săptămâna trecută de la franceză, un 9 la matematică și încă un 10 la latină. Cu toate că mă încurcasem la un moment dat, spun în timp ce acesta clatină alene din cap și îmi aruncă un zâmbet scurt.