LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

Capitolul 23

Se deschide prima scenă, în timp ce muzica se revarsă din flașnetă.

Legenda Wadarei începe cu o tânără domniță din nord care se mărită într-un regat barbar, cu un prinț nemilos și viclean.

În noaptea nunții prințesa este aruncată într-o prăpastie adâncă din Munții Argintii, ca jertfă pentru Monstrul care ataca regatul în fiecare iarnă.

Hotărâtă să nu moară și înarmată doar cu pumnalul ascuns în corset, prințesa înfruntă Monstrul Munților și îl supune, transformându-l în dragonul ei de luptă.

Ieșind la suprafață, aceasta nimicește toată casa regală care a trădat-o și ridică  din cenușa regatului Munții Argintii, la fel de argintii ca părul ei alb și lung.

Wadara- Cea vitează- devine prima zeiță nordică, protectoarea Kadarei și a munților ei.

Aplaud furtunos când reprezentația se încheie cu o fată frumoasă într-o rochie din piei de animale, cu un păr alb și des răsfirat pe umerii goi.

Superb. Superb!

- Mami! Mami, uite-o pe fata aia cu păr alb! strigă cineva în mulțime, tocmai când mă ridic să ies.

Simt că mi se înmoaie picioarele.

- Uite, Jasper, e Poppy!

Ah, afurisit de păr alb!!

Mă uit în jur disperată, căutând o cale de a sări peste rândurile de oameni ca să ies mai repede din cort.

- Penelope. Poppy!

Ah, fir-ar să fie, FIR-AR SĂ FIE!!

E doamna DeSilva.

După atâția ani încă mi-o reamintesc de parcă am văzut-o doar ieri.
Încremenesc în mijlocul cortului, privind-o cum se apropie flancată de Elise și de Jasper.

- Penelope Grimaldi, ce surpriză! exclamă mama lui Aldrich, făcându-și loc printre oameni. Poppy dragă!

- B-bună seara! murmur îngrozită, și mă trezesc prinsă într-o îmbrățișare înainte să-mi dau seama.

- Mi-au spus copiii că te-au întâlnit... mă bucur atât de mult să te văd, Poppy! Oh, hai să ieșim și să vorbim afară! E prea aglomerat înăuntru.

Aș putea să jur că femeia asta n-a îmbătrânit nicio zi de când am văzut-o ultima dată. Nici lumina nu-i foarte bună, dar are același păr scurt și negru, aceiași ochi fascinant de verzi și miroase a iasomie, ca întotdeauna.

O urmez afară înghețată de teamă.

Nu-mi vine să cred că am asemenea ghinion. Voiam și eu să văd un amărât de spectacol, atâta tot!

Nu înțeleg cum de m-a găsit fetița asta în întuneric. Cred că toți copiii DeSilva au niște abilități ciudate și nu prea umane.

- Ai mâncat? mă întreabă doamna DeSilva când ieșim, prinzându-mă de braț.

- Da, eu aș...

- A, dar ai băut? Ai încercat ciocolata caldă cu sirop de cocos și spumă de lapte?

- Nu, dar...

- O, grozav! Chiar îmi era poftă să beau ceva cald. Haide, Poppy!

- Ăă, doamnă DeSilva... mi-am amintit ceva, cred că mi-am uitat cumpărăturile înăuntru...

- Poppy!

Mă privește cu o ușoară încruntare.

- Nu aveai cumpărături când ai intrat. Te-am văzut.