Fugitivo

• Iadul vinovaților •

       — Am nevoie de cartela ta, îi zise Antonio succint supraveghetoarei din galerie.

      — N-ai plecat încă? Nu primești nimic. Dispari.

      — Deschizi celula lui Nadir, păru că-i dă un ordin.

      — Pentru ce ai nevoie de cartelă?

      — Am uitat ceva înăuntru. Nu durează mult.

      — Ce ai uitat? îl fixă cu privirea.

      — Posibilitatea de a fi concediat. Acum, deschide!

      Femeia nu îi mai zise nimic apoi, privindu-l sceptică peste umăr. Se apropie de celula cu pricina, deschizând ușa și invitându-l înăuntru.

        — Ai zece minute. Asta așa… pentru că suntem colegi, îi zise înainte de a se retrage și a închide ușa în urma ei, cu el înăuntrul gratiilor. La urma urmei, nimeni nu intră în cușcă de plăcere. Cu toți o facem de nevoie.

         Rămasă încă în mijlocul cutiei de metal și întuneric, Zaida se întoarse cu fața spre el, studiindu-i tăcută expresia chipului. Remarcă imediat cât de diferit arată atunci când e încercat de emoții diferite, cât de mult i se tulbură privirea și cât de tare i se înăspresc trăsăturile. Era al dracului de furios, dar ea se menținu ireal de calmă, ireal de nonșalantă, o femeie de piatră care nu se ciobește indiferent de furtuni.

      — Ce? ridică dintr-un umăr, testând terenul imediat ce îl văzu.

      Antonio Navarro intră în celulă având o expresie înghețată pe chip, ochii lui strălucind de o furie extrem de greu reținută. Fiecare pas înainte era unul măsurat, dar plin de tensiune. Chiar și respirația lui devenise mai adâncă în timp ce încerca să își păstreze calmul. Simțea că fierbe, dar încerca să își păstreze controlul și să nu cedeze în fața impulsurilor primare de furie. Greu. Greu, mai ales când ocazional îl săgeta proaspăta amintire a sărutărilor ei delicioase și mincinoase.
     
         Furia îi pulsa fără control în vene, bărbatul făcând un efort imens, conștient, pentru a-și menține tonul vocii cât mai stăpânit și calm posibil.

      — Ai mai uitat ceva. Telefonul meu, o zise direct și ferm, cu o nemulțumire evidentă, fără a-și pierde cuvintele într-o furtună de vorbe.

      — Telefonul tău? repetă, rămânând pe loc.

      — Chiar telefonul meu, pufni nervos, avansând. Cine ar fi crezut, nu? Eu cu siguranță nu, se încruntă, venind periculos de aproape de ea.

      Dar Zaida nu se pierdu cu firea absolut deloc. Prea rar o făcea. Nu se depărtă de el, ci doar își înălță puțin bărbia într-un evident gest de sfidare și nepăsare. Din când în când, Antonio își amintea că rolul său era acela de a menține ordinea și disciplina în închisoare, chiar și în situații tensionate precum aceasta, chiar în momentele în care voia să o dezbrace cu tot cu piele pentru a își găsi dispozitivul, dând peste cap toată camera, și pe ea odată cu aceasta. Turbulențele interioare erau unele mari și foarte greu reușea să își găsească resursele pentru a aborda situația cu decență și control, nervii țopăindu-i asemenea unor purici pe piele.
    
      Continuând să îl studieze amănunțit, făcu un mic pas în lateralul său, căutând cu privirea o altă prezență pe coridor, dar nu mai era nimeni. Se gândi că deja ajunsese foarte departe într-un timp foarte scurt, de ce să nu ajungă și mai departe? De ce să nu forțeze nota și mai mult?

      — Nu am idee despre ce vorbești, negă ușor din cap, fără a-și trăda niciun pic vinovăția din voce.

      — Jur că dacă mă mai minți, îți distrug celula și pe tine odată cu ea.