Fugitivo

• Să se mai facă și dreptate •

     Numai că nimeni nu știa de fapt cum ajunsese uniforma aceea în mâinile Zaidei, la fel cum nimeni nu știa de ce pata aceea nu se curățase cu nicio metodă. Antonio avea să facă multă gălăgie pe tema asta, și el de obicei era un om silențios. Avea să îi calce în picioare pe cei care intrau cu bocancii murdari în sufletul și așa cârpit al Zaidei. Își luase acest angajament față de el însuși, avea să o protejeze, pentru că nimeni altcineva nu o făcuse vreodată.

     Simultan, Zaida stătuse nemișcată la îngrijirile medicale. Arsura o durea îngrozitor, o altă durere la colecția ei lungă, la colecția ei infinită de dureri. Lăsându-și capul pe spate, femeia privi plină de speranță spre ușă, peste spătarul scaunului, mâna ei fiind acum înfășată în alb. Sperase că Antonio va fi cel care apare în prag, speranță care se stinse imediat ce o recunoscu pe Madrigad.

      — Ah, ce dezamăgire, zise imediat ce o văzu. Unde mi-a plecat bodyguardul personal?

      — Boyfriend-ul tău a plecat cu fosta ta cea mai bună prietenă. Obișnuiește-te. Așa-s bărbații.

       — Allah, râse. Ce nemernici. Scenariul clasic de frânt inimi și rănit sufete.

       — La fel cum e de grijuliu, te poate și răni cu aceeași grijă, avansă supraveghetoarea, afișând o față acră.

      — Madrigad! reacționă asistenta.

      — Așa e, doamnă Ross, se apără.

      — Antonio e un bărbat bun și cumsecade. E insultător ce spui despre el!

       — Așa e, doamnă Ross, repetă cu ironie. E bărbat bun. Bun de pus în lanț într-o casă de femei. Pentru că asta și suntem. O casă plină de femei.

       — Iubito, își înălță Zaida sprâncenele, ridicându-se de pe scaun. Cine te-a rănit așa grav? Ce-i cu discursul ăsta de defăimare publică? Ai avut vreodată un conflict adevărat cu un bărbat rău pe bune?

       — Mai aveți mult, doamnă Ross? Sau o pot sălta? o ignoră.

       — Nu, zise, îngândurată. Am terminat. Dacă ai o problemă cu Antonio, cel mai corect față de el ar fi să îi spui personal. Nu prin alții.

       — Mai bine v-ați vedea de plasturii dumneavoastră. Hai, Nadir!

       — Vă mulțumesc, doamnă, își îmblânzi Zaida tonul spre asistentă.

        Apoi au ieșit amândouă din micul cabinet steril, înaintând pe hol. Madrigad o prinse impersonal de braț, părând la rândul ei o prizonieră a gândurilor. Nu că i-ar fi păsat vreun pic, dar Zaida îi aruncă o scurtă privire întrebătoare.

        — Un bărbat rău cu adevărat te sfâșie cu totul, să știi. Nu-ți mai lasă voce ca să-l vorbești pe la spate, continuă ea discuția.

       — Sunt atâtea moduri prin care cineva poate face rău. Moduri pe care doar bărbații le folosesc. Îți recomand să nu te atașezi de el. E bun doar de poză. La restul e un copil cu toane de divă.

       — Îmi plac și copiii, și divele.

      — Nu îți vei propriul bine, văd.

      — Nu fii atât de îngrijorată pentru binele meu, vorbi cu o oarecare sfidare în ton, luând avans pe coridodul de neoane. Dacă Navrro este acest monstru îngrozitor despre care spui, e perfect, pentru că-l pot păstra pentru mine. Eu ador ticăloșii. N-ar trebui să am o concurență acerbă dacă premiul e fără valoare. Și nu te mai obosi, mi-am ars mâna, nu picioarele. Știu drumul spre celula mea, își rupse privirea de la ea, denotând cu un total dezinteres încheierea conversației ăleia pe care oricum o găsea ridicolă.