Fugitivo

• Familie și libertate •

În noaptea ce a urmat întoarcerii în închisoare, Zaida a fost lăsată într-una dintre cele trei mici camere albe care formau secția medicală a închisorii. De altfel și singura care era funcțională. Având în vedere că încasase multe lovituri în stomac, durerile se menținuseră puternice pe tot parcursul zilei, fiind încă și mai intensificate odată cu lăsarea serii. Nu servise masa de seară și nici nu avea voie să părăsească de una singură încăperea, motiv pentru care rămăsese țintuită în patul incomod, având un braț sub cap și celălalt blocat în cătușe de tăblia metalică.

Cu un picior așezat peste celălalt, privea tăcută tavanul perfect zugrăvit. Durerile erau continue și monotone. Încerca să nu le ofere importanță. Deși nu solicitase internarea peste noapte, asistentele au considerat-o ca fiind necesară. În cameră era liniște, vântul șuierând lent pe la ferestre. Era singură, asistentele păstrând distanța cu o oarecare teamă față de ea. Toată lumea o știa. Vizitele erau interzise, și oricum, nu aștepta și nu își dorea niciuna.

Încheietura blocată îi amorțise, neavând deloc spațiu să se miște. Pe noptiera de lângă, avea o sticlă cu apă și două pastile de durere, deși i se administrase o mică doză de morfină cu câteva ore în urmă. O doză obositoare. Închise ochii, alungându-și voit orice gând. Nu voia să se mai gândească la nimic. Orice gând risca să devină rapid o obsesie.

De partea cealaltă a ușii închise, începuseră să se audă pași grăbiți, pași cu o direcție sigură și nesigură simultan.

Calida nu o mai văzuse pe Zaida încă de când erau în libertate, încă de când îi făcuse o promisiune de care nu se putuse ține. Știa că poate fi periculos să dezamăgești un om ca ea. Știa că nu iartă, că nu uită, că nu trece cu vederea.

Purta acum veșnica uniformă galbenă și părul lung, bogat, îi era împletit în două cozi groase. Știa că nu are voie să fie acolo. Și totuși, nu îi păsa deloc. Auzise discuțiile despre interogatoriu și simțea cum inima i se strângea cu durere, cu vină și regret în piept. Deși îi venea greu să o privească în ochi, simțea nevoia să o facă. Simțea nevoia să o vadă. Era în continuare singura ei prietenă adevărată, singura persoană care se dăduse vreodată peste cap pentru a o salva. Iar ea o trădase. Ea o trădase. Deja îl vedea pe cel care îi păzea ușa. Oftând, înaintă.

Navarro stătea lejer așezat pe un scaun din fața ușii, jucându-se între degete cu o pereche de cătușe lucioase, metalice. Chiar dacă scăpase de acuzațiile violenței, Miranda decise să îl obosească mai mult decât fusese preconizat. O mică atenționare pentru stilul ineficient de acțiune, un semn al exclamării pentru neglijența petrecută în zborul dintre țări, o mică pedeapsă pentru că acționă pe bază de instinct și nu rațional. Nadir fusese în grija lui încă de când o întâlni, Miranda lăsând-o în grija lui și pe mai departe. O învățătură de minte pentru a fi mai atent pe viitor.

Iar cu Nadir trebuia procedat cu grijă - cu foarte mare grijă. O responsabilitate imensă pusă pe umerii lui. În permanență cu ochii pe ea, în permanență în perimetrul ei, în permanență în contact cu ea. Regulile rămăseseră clare. Femeile făceau transportul. Dar el avea să le însoțească. Avea să o însoțească pe Nadir oriunde ar vrea ea să se ducă, oriunde ar avea în plan să meargă. Un cățeluș de serviciu pentru o criminală atroce. Era la a treia cafea și îi vuia capul.

Oftă, ridicându-și privirea de pe cătușe, fixând-o cu o imagine pe cât de curioasă, pe atât de serioasă, pe cea care se apropia din ce în ce mai mult spre el.

- Unde îți e escorta? ridică o sprânceană.

- N-am, zise simplu, tensionată, ridicând din umeri. Ida e aici, nu? E bine? E lovită rău? se opri în dreptul său, având ochii fixați pe ușă. Au dat în ea fără suflu, așa am auzit. E adevărat?