Fugitivo

• Iadul vinovaților •

    Antonio Navarro părăsi la scurtă vreme zona galeriei, îndreptându-și pașii către zona exterioară a închisorii, către zona de lângă ieșire. Avea un zâmbet aproape tâmp pe chip, o relaxare aparte în privire. Îi plăcuse momentul intens avut cu Zaida, și îi plăcuse extraordinar de mult. În gândul lui, spera că va mai repeta experiența aceea cât mai curând, că avea să o continue, că... din mers, își scoase cu lejeritate încă o țigară din pachet, brăzdându-l exact în acea clipă starea bruscă de neliniște. Momentul romantic avut cu Zaida fusese absorbit de o îngrijorare crescândă, de un junghi extrem proptit în piept.

      Își bagă mâna în buzunar, exact în locul din care își luase țigările. Avea obiceiul să își lase telefon exact în spatele pachetului, iar în momentul când nu îl simți, se tensionă instant, simțindu-se ca și când și-ar fi pierdut ceva vital supraviețuirii sale. O clipă îl cuprinse groaza, de parcă un fulger îi traversase corpul, inima începând să-i bată mai repede – un toboșar de neliniște în piept. Nu, așa ceva nu era posibil. Refuza să creadă așa ceva.

      Degetele treceau frenetic prin toate buzunarele, căutând cu atenție telefonul absent, găsind doar un vid dezolant. Se uită în jur sperând ca dispozitivul să îi fi scăpat pe undeva pe drum, pe coridor. Privi stânga, dreapta, spate... mult în spate. Dar dacă i-ar fi căzut, ar fi auzit, corect? El nu auzise nimic. A dracului să fie de treabă.

     Și exact în acel moment de panică, conștientizarea bruscă îl lovi ca un pumn în stomac. Gândurile i se agitau într-un vârtej de suspiciune și furie necontrolată. Zaida îl folosise. Evident că asta făcuse. Profitase din plin de înțelegerea lui, de atenția lui, de emoțiile lui, de stările lui, de faptul că știa că îl înnebunește și că îl atrage ca un magnet de forță înaltă. Îl jucase pe degete. Îi luase telefonul printre săruturile ei dulci și senzuale, printre atingerile ei fierbinți și cutremurătoare. Ura atât de mult să se simtă folosit. Deși ar fi trebuit să se aștepte la asta. Se simțea ca cel mai dobitoc bărbat de pe suprafața planetei.

     Cu pași repezi, nervii lui se transformară într-o furtună interioară. Întoarcându-se spre închisoare, pasul lui deveni mai hotărât, presărat cu mici tremurături de frustrare asiduă. Gândurile i se ciocneau în propria-i minte, iar fiecare pas părea să îl apropie mai mult de o explozie. Avea chipul contorsionat, un amestec de dezamăgire și furie, cu privirea încruntată și maxilarul încleștat într-o expresie de determinare feroce. În timp ce revenea în spațiul închisorii, în zona galeriei, nervii îl măcinaseră complet. Vedea doar roșu în fața ochilor. Nu mai exista spațiu pentru calm sau rațiune, pentru înțelegere sau sentimente. Femeie nemernică și profitoare!

        Tot ce putea simți era această căldură crescută în vene.

       Așteptând clipa de liniște și singurătate, Zaida își rezolvă treaba cu telefonul pe care i-l furase în mai puțin de cinci minute, deși apelul fusese direcționat rapid către zădărnicie. Nu aflase nimic, se expusese degeaba. Avusese o singură carte de jucat în aflarea adevărului și pe aceea și-o rătăcise în mânecă, un as absolut inutil. Oftând cu frustrare, ascunse telefonul în zona patului suspendat, o ascunzătoare jalnică și fără interes, pentru că știa că va fi un refugiu provizoriu, imediat de luat în vizor. Oricum nu își dorea să îl păstreze, nu avea nevoie de el. Își dezbrăcă bluza uniformei galbene, abandonând-o pe spătarul scaunului metalic.

       Își trecu o palmă prin păr, gândind un nou plan strategic. Calida nu mai reprezenta un punct de încredere și sinceritate pentru ea; iar restul nu știau ce se întâmplase cu adevărat. Pentru că numai ei îi păsa cu adevărat de femeia cu ochii de mărgea și glas de pasăre cântătoare. Chiar dacă o trădase atât de acut. Gândul îi fugi imediat la Antonio, la limita pe care probabil i-o călcase în picioare. Probabil avea să afle unde se termina înțelegerea lui fără sfârșit. Știa că îl va înfuria și într-o oarecare măsură, regreta asta, pentru că nu fusese nimic personal, nimic cu reală tentă de sfidare și batjocură. Ar fi vrut să i-l poată da ea singură înapoi, dar cumva, știa că nu va prinde acea ocazie în locul ăla sau la momentul ăla.