Fugitivo

• Noapte galbenă •

- Ida, ce faci? o auzi pe Calida din pragul celulei, mutându-și lent ochii spre ea. Ești bine? Erai cu gardianul?

Zaida o privi câteva clipe bune, având o fină încruntătură pe chip. Un moment, simțise că era doar o străină cea care tocmai îi vorbise. O străină alături de care ar fi lăsat toată lumea asta în flăcări, și cu care ar fi dansat apoi toată noaptea pe mese, făcându-se mangă și râzând cu lacrimi de propriile tragedii. Amândouă aveau povești triste de viață, dar ambele știau să râdă de asta. Asta aveau în comun. Transformau dezastrele în jocuri, supraviețuiau bazându-se pe acestea. Petreceau în fiecare noapte din libertate, cu muzica la maxim, cu paharele pline, cu inimile goale.

- Da, își reveni, apucând un alt cartof pe care îl trecu prin sos. Eram cu gardianul cinelor sub stele.

- E ceva între voi? se sprijini de tocul metalic, încercând treptat să își recapete rolul de cea mai bună prietenă în viața Zaidei. Nu îndrăzni să intre, însă. Simțea că i-ar invada spațiul.

- Multe gratii, coduri de acces, lacăte, prejudecăți..., mestecă. Da, sunt o mulțime de lucruri. De ce întrebi?

- Vrei să-ți fac o diversiune să fii cu el? râse. Văd eu ce bag, cum... dacă vrei, desigur. El pare mort rău după tine, și cum n-are încă ochii băgați în cur, mă gândesc, o fi ceva și din partea ta.

- Nu fii fraieră, sorela. Dacă aș avea nevoie de ajutorul tău ca să mi-o trag, la dracu', aș fi pierdută complet. Încerci să mă faci să te iert? își aruncă un cartof în gură.

- Poate, se fâstâci. Îmi lipsești mult, Zaida. Mult de tot, mă doare de mă rupe tot ce s-a întâmplat în Maroc. Nu mai știu nimic de tine.

- Ia o pastilă, atunci, o ironiză. A, și cară-te din celula mea, aruncă jumătate de cartof în direcția ei, Calida râzând scurt cât se feri. Cuteză să facă un pas, apoi încă unul. Părea spășită, umilă.

- Ești cea mai bună prietenă a mea, șopti Calida cu amărăciune. Singura mea prietenă. Ida, o privi în ochi, ajungând în dreptul ei. Am greșit, știu că am greșit. Tu ai riscat să mă ajuți, eu am dat dracului tot. Ai avut dreptate. Și știu că nu merit să mă ierți la fel cum tu nu ai meritat să fii trădată, dar Dumnezeu m-a pedepsit aspru și amar pentru asta, i se umeziră ochii. M-a pedepsit de m-a nenorocit, m-a luat la palme de m-a căpăcit, a șters cu mine pe jos de nu mă mai pot ține pe picioare, începu să plângă. Te rog, Ida, nu mă mai pedepsi și tu. Te implor.

Zaida tăcu, privindu-i lacrimile care-i spălau obrajii ciocolatii. Simți un nod în gât, dar nu a răspuns nimic. Calida își șterse lacrimile, dându-se în spate odată ce nu primi nicio reacție. O cunoștea prea bine pe Zaida, știa că nu e deloc o persoană iertătoare. Știa că nu poartă ranchiună, dar te poate ucide cu indiferența. Se depărtă, vrând să iasă, dar se trezi nimerită de un alt cartof prăjit în cap. Când se întoarse cu fața, Zaida o strânse tare în brațe. Atunci a început să plângă mai tare cu bărbia pe umărul ei, răspunzându-i la îmbrățișarea aceea atât de neașteptată.

Au stat așa un moment îndelungat. Calida cu bărbia pe umărul ei, Zaida mângâindu-i cu încurajare spatele. Voia să-i spună că știa de copil, dar nu a mai spus-o. Voia să-i spună că știe exact prin ce trece, dar nu voia să cobească. O eliberă, apoi își drese glasul.

- Acum, hai, o împinse ușor în umăr, mai mult într-un semn de încurajare și simpatie decât într-un gest de a o alunga cu adevărat. Cară-te din celula mea că mi se răcește grătarul și mi se sleiesc cartofii, își trase nasul.

Calidă scăpă un mic râset, ștergându-și lacrimile cu ambele palme, având măcar micuța speranță că Zaida avea să o ierte. Poate nu avea să o facă în mod complet fix atunci, dar poate că era cu un pas mai aproape. Familia ei o renegase, sora ei abia dacă o vizita, iar copilul ei era pe moarte. Zaida era singura care îi mai rămăsese în viața aceea condamnată.