Fugitivo

• Hohote de râs în Iad •

Doar că liniștea nu durează niciodată prea multă vreme atunci când ești în Infern. Și întocmai precum în Infern, rugăciunilor nu li se răspunde cu minuni, ci cu palme.

- Hai, gata, gata! țipă Lara neimpresionată, bătând din palme batjocoritor și atragând atenția tuturor. Veți merge la activitățile voastre. Pauza s-a terminat. Înăuntru, toată lumea!

- Lara, o apucă Antonio de braț, o idee mai strâns decât ar fi trebuit. Vino puțin, o trase mai departe, aproape lipind-o de gardul din zăbrele.

- Ce vrei? mârâi către el.

- Tu ce vrei? Care-i problema ta? Nu te poți abține?

- Să mă abțin din ce anume, dragule? Din a-mi face excelent meseria? Nici gând. Măcar cineva trebuie s-o facă. Ăsta nu-i altar de rugăciune, n-are decât s-o bocescă noaptea-n pernă.

- Fiica ei a murit acolo, Lara. Fix în locul ăla! Acum s-au rugat toate pentru ea, nu e capabilă de nimic. Ce activități? Las-o să își revină. Vedem pe seară cum se simte.

- Și de ce ar trebui să îmi pese mie?

Antonio oftă, negând din cap.

- Pentru mine, Lara, o privi îngrijorat. Un favor ca între niște buni colegi, ok?

- Fie, își dădu ochii peste cap. Dar de data asta și o fac numai pentru tine. Să știi că o să-ți cer să-mi întorci favoarea aia, îl împinse jucăușă cu un deget în piept.

- Îți mulțumesc, se depărtă instant de ea, având o senzație enervantă de vomă proptită în gât.

Rupându-se de atingerea Jovankăi, Zaida se simți mai singură ca niciodată. Din spatele curții, ochii mari ai Calidei erau plini de lacrimi nereprimate, iar buzele ei tremurau de vorbe nespuse. Zaida o privi câteva momente, iar ea o privi înapoi, într-un schimb mut de stări. Calida se învinovățise din primul moment de moartea fetei, dar Zaida nu o învinovățise niciodată de asta. Nu. Doar pe ea se blama și se condamna. Ea era mama ei. Ea trebuia să o apere, nimeni altcineva. Încă privind-o, își ridică ușor umerii - nu mai era nimic de făcut, nu mai era absolut nimic de făcut. Calida îi repetă gestul, lacrimile umplându-i chipul. Fiind prima care rupe contactul vizual, Zaida și-a dres vag glasul, băgându-și din nou mâinile în buzunare. Rămase la marginea acelei pete, vârfurile adidașilor atingând conturul spart al sângelui. O privi fix, de parcă ar fi vrut să fie absorbită cu totul.

Antonio veni lângă ea încet și cu grijă, căutând privirea ei pierdută, temându-se parcă să nu o tulbure și mai tare. Femeia pe care o avea acum lângă el nu mai semăna deloc cu cea care îl păcălise și aproape îl omorâse în baia avionului. Nu mai părea puternică și curajoasă absolut deloc. Era dezarmată, deznădăjduită, răvășită.

- Hei, încercă să-i capteze atenția. Ce zici de o mică plimbare?

Trăgându-și nasul, rămase nemișcată, tot cu ochii în întunecimea cimentului, o stană de piatră cu o umbră mortuară. Îl auzise, dar mai tare auzea cum elicea elicopterului spulbera cerul în mișcări circulare, înălțându-se zgomotos înaintea sunetului de corp zdrobit. Scrisoarea îi scăpase atunci printre degete și nici nu a știut unde să fugă mai întâi: după scrisoare, sau după ea? Doar că ea era deja pierdută. Scrisoarea încă exista. Scrisoarea încă putea fi recuperată. Gândi apoi că poate fugise în direcția greșită. Gândi că făcuse totul greșit.

Apucând-o ușor de braț, se lăsă puțin pe vine cu un zâmbet slab încurajator pe chip.

- Nu poți schimba ce s-a întâmplat, zise mai în șoaptă. Hai, vino, te rog.