Fugitivo

• Gardianul cinelor sub stele •

      Adevărata problemă a oamenilor este că habar nu au să gestioneze ceea ce ei înșiși au creat. Asta e problema generală. Dostoievski a spus odată că cel mai bun mod de a împiedica un prizonier să scape este să te asiguri că nu știe niciodată că este în închisoare.

       Iar acum depinde de interpretare, ce înseamnă asta? Înseamnă că te joci cu rațiunea lui până îl rupi complet de contactul cu realitatea? Până îi nenorocești toți stimulii și toate unghiurile lucidității? Asta înseamnă că ai anihila complet o persoană, ar însemna că îi reduci identitatea la zero. Dacă îi iei unui om percepția, îl lași fără nimic. Atunci ai fi un tiran. Ai putea trăi cu asta? Pentru că Antonio nu putea. Avea să rupă sentimentul de captivitate, oferindu-i libertatea cu adevărat. Oferindu-i cerul nopții și lumina lunii, dorințele stelelor, aerul rece al lumii largi, cântecul tuturor păsărilor de noapte. Avea să o vindece fără efecte placebo. Avea s-o facă în stilul lui. Avea s-o salveze chiar și de ea însăși dacă era cazul. Avea să înfrunte toată nemernicia lumii ăsteia meschine și putrede ca s-o vadă zâmbind din nou.

       Madrigad aștepta la intrarea în curte, privindu-l pe bărbat cu ochi iscoditori. Doar că Antonio nu o dusese pe Zaida afară, ci o lasă în prag, în cel mai îndepărtat punct de locul făgăduinței.

     — Mergi la colegele tale, o îndrumă blând. Mă întorc în trei minute, o mângâie scurt pe spate.
   
     — Bine, aprobă fără importanță, înaintând fără să privească spre nimeni, băgându-și mâinile în buzunare și lăsând aerul rece de seară să-i aline chipul. Era aproape noapte, îi plăcea să iasă afară noaptea. Nu mai făcuse asta de tare mult timp, iar vremea era una senină și plăcută. Privi în sus, se vedeau o mulțime de stele, printre care făcea slalom un avion cu luminiță roșie. Îi privea să privească spre avioane, să-și imagineze care le era destinația. Cum erau pasagerii? Era primul lor zbor? Era ultimul? Își aminti de zborul spre Madrid și își plecă privirea, simțind un gust amar în cerul gurii. Probabil că acela fusese ultimul ei zbor.

        Exact conform minutelor menționate, bărbatul reveni la intrarea în curte, dându-și un scurt moment pentru un oftat din oboseală. Printre canarii învăluiți de întuneric, își aprinse agale o țigară. Madrigad nu îl slăbea din priviri.

     — Bun, pocni din degete, având țigara între buze, țigară pe care o captă apoi între două degete. Nu știu dacă mesajul a ajuns clar la voi, dar în seara asta, Cantina este închisă, vorbi tare, cât să acopere vocile șoptite ale femeilor.

     — Mulțam' de informație, am văzut! Ne crapă mațu' până mâine! se auzi o voce revoltată.

      — Voi mâncați bine diseară, ha? se mai alătură o voce.

        Zaida nu se băgă. Se așeză pe o bancă după ce mai luase o țigară cu împrumut de la Kabila, fumând absentă, privind spre cerul de onix.

       — Vă înțeleg supărarea. Și eu m-aș simți neplăcut să aflu că nu am ce mânca în seara asta. Dar cumva, nu îmi pare rău că vi s-a vărsat mâncarea. Chiar nu-mi pare. Probabil mă veți acuza, mă veți arăta cu degetul, mă veți înjura sau mai știu eu ce. Dar să avem un moment de sinceritate cu noi înșine. Da, cei de la cantină vă aduc mâncare și poate că ea nu e în cea mai bună condiție, dar e mâncabilă. Totuși, sincer, cui nu îi e dor de niște cartofi prăjiți cu telemea? De o salată zdravănă de murături? Sau mai bine? De un grătar, își ținti privirea spre Zaida, care îl privi la rândul ei.

       — Navarro! Ce dracului faci? se apropie Madrigad de el, însă acesta flutură nepăsător din mână.

       — Vorbeam astăzi cu Nadir. O dădeam dintr-una într-alta. Și ea a venit cu o idee formidabilă. Pentru o foamete reprimată două zile, ideea ei, o indică cu degetul, vă va liniști regește foamea pe această seară.