Fugitivo

• Gardianul cinelor sub stele •

       Cât Navarro dispăru în spatele ușii, chipul lui Madrigad se albi de nervi, de parcă ar fi rămas brusc fără idei, fără control asupra corpului, fără cuvinte. Când reveni, bărbatul ținea în mâini și pe brațe o mulțime de pungi în culoarea bej, fumul țigării intrându-i ocazional în ochi.

     — În seara asta mâncați grătar, dragelor. Aveți fiecare câte o pungă, veni către deținute, lăsând din mers câte o pungă. Rapid, să nu se răcească!

       Rapid, situația se întorsese în favoarea lui, mânia femeilor luând forma unei pulsații colective de bucurie. Cum ar fi putut să nu se bucure? O mâncare bună, posibilitatea de a o savura în aer liber, ca înaintea încarcerării. Ca într-un început de petrecere, femeile au aclamat și au aplaudat, acceptând pungile cu nerăbdare și poftă, găsindu-și locul, mulțumind, uitând frustrările de acum câteva clipe. Împărțeau totul între ele, foșnetele pungilor de carton umplând curtea. Ducând țigara la buze, Zaida rămase pe banca din colț, scrumând pe ciment, urmărindu-l cu privirea în timp ce împărțea acel moment de umanitate. Se gândi că el chiar se străduia. Se gândi că nu mai întâlnise de ceva vreme un om căruia chiar să-i pese de alți oameni. Al naibii de mult se mai străduia. Al naibii de tare îi reușea să o facă să-l adore.

      Când aproape ajunse în dreptul Zaidei, pașii îi fură opriți forțat de Madrigad.

     — Ești dement la cap!? Ce dracului e asta?

      — Tu să-mi spui, își continuă drumul, femeia apărând iar în fața lui.

      — Miranda știe?

      — I-ai spus? îi jucă cartea femeii. Eu cred că ar trebui să știe, o ocoli.

      — Nu ăsta era scopul, Navarro!

      — Mie puțin îmi pasă de bani, să știi. Crezi că nu știam ce se află în spatele zâmbetului vostru fals? Eu sunt mult mai în față. Mult mai în față.

      — Aberezi! Nu ști nimic. Acum ce faci?

      — Mai am o pungă și o femeie care nu și-a primit hrana. Vai, scumpo, ai nevoie de ochelari cu ramă groasă de nu îți dai seama?

     — Le-ai scos afară pe toate și te aștepți să le țin în grijă pe toate?!

     — Chemă-ți colegele. Responsabilitatea colectivă nu e a mea. Ea, îi apucă talia Zaidei. Ea e a mea.

       Rămânând cu țigara între degete, Zaida părea cea mai surprinsă persoană din curtea cuprinsă de veselie și voie bună. Poate pentru că o prinsese pe picior greșit sau poate pentru că ăla era ultimul lucru la care se aștepta, poate pentru că era deja foarte tulburată sau pentru că o durea foarte tare mâna, sau poate pentru că pur și simplu nu a vrut să-l contrazică pentru că i-ar fi plăcut să fie adevărat, nu spuse nimic. Rămase tăcută lângă el.

      Madrigad o privi întâi pe Zaida, apoi îl privi pe Antonio, unindu-și frustrată buzele. Respiră pe nări, făcând cale întoarsă către mulțimea deținutelor flămande.

      Îndată ce se îndepărtă, bărbatul își aplecă privirea către Zaida, având un scurt moment al realizării. Cât de frumoasă era! Nu putea să nu se mire de frumusețea ei din nou și din nou.

        — Se spune că cicatricile ne fac mai puternici. Hai să transformăm o rană deschisă într-o cicatrice, îi zâmbi Antonio, făcându-i semn să îl urmeze.

      — Ce spectacol, trase până la urmă ultimul fum, urmându-l cu pași lenți. Nu știu cum să reacționez la... râse, indicând în jur, orice ar fi asta. Unde mergi?