Don't Blame Me

Capitolul șapte

"Thank you for the tragedy. I needed it for my art."
- Kurt Cobain

Nu îmi venea a crede că urma să fiu rănită, sau poate chiar mai rău, de cineva care adora să își exercite puterile asupra verigilor slabe și se distra la culme cu spaima și slăbiciunea acestor verigi.

Am tresărit când coapsele mele au fost strânse între două picioare și abia atunci am avut curajul să deschid ochii. Am făcut o grimasă când am văzut că fix deasupra feței mele plutea acea mască. Am înghițit în sec și am încercat să îl lovesc cu picioarele și mâinile, dar le imobilizase eficient în strânsorile lui. Și atunci când am văzut că se folosea doar de o singură mână pentru a-mi ține ambele încheieturi captive, am concluzionat că mi-am zdrobit corpul la sală în zadar. Tot ce a fost să fac era să pierd vremea și să îmi rănesc propriul corp.

Chiar am fost convinsă că sunt puternică. Până să dau nas în nas cu această situație.

Nici măcar nu urlam după ajutor. Fiindcă eram sigură că nimeni nu se află în apropiere și e posibil să îmi facă rău dacă strig. Dar știam că deja are planuri bolnave în cap.

Când am renunțat să mai răsuflu pe gură și să iau aer pe nas, i-am simțit parfumul. Și l-am recunoscut. Era nenorocitul de Damon. Am început din nou să mă zbat, deși literal simțeam că voi leșina aici jos și mă voi servi pe tavă lui. Nu mai aveam puteri. Frica îmi consumase până și ultimele resurse, în special atunci când am simțit că tricoul meu este ridicat până sub sâni și m-am cutremurat sub atingerea rece a unui metal ascuțit pe pielea abdomenului meu.

A început să îl ridice în sus, furnicându-mi pielea, și apoi îl cobora înapoi în jos. El stătea deasupra mea și privea acțiunea de parcă ar fi pictat ceva pe o pânză.

Pieptul meu urca și cobora neregulat. Și am simțit că e de rău atunci când pur și simplu  am încercat să mă mișc și nu mai reușeam. Eram sleită de puteri. Și simțeam că mă paște un somn din care nu este posibil să mă mai trezesc.

- Ce se întâmplă, Victoria? Mi-ai spui că ești puternică, că știi să te lupți.

Îmi doream atât de mult să îl scuip după aceste cuvinte pline de batjocură și ironie. Dar știam că voi tensiona situația.

Am răsuflat ușurată atunci când am văzut că aruncă briceagul pe pământ lângă mine și apoi își ridică masca de pe față, așezând-o atent lângă micul cuțit argintiu. Am fost întâmpinată de ochii lui. Nu mai erau înghețați. Puteam vedea un foc entuziasmat sclipind în ei. Foc este puțin spus. În ochii lui întunecați puteam privi un incendiu.

Nemernicul se delecta la culme cu teroarea mea. De parcă era însetat să vadă asta. Aproape că îl excita să vadă groaza din ochii mei.

Era atât de bolnav. Și mereu am încercat să îi găsesc scuze atunci când cineva îl vorbea de rău. Pentru că nimeni nu se naște bolnav, ci devine psihopat din pricina unor traume suferite. Dar ce se putea întâmpla cu acest băiat putred de bogat încât să devină un asemenea monstru? Era atât de sucit...

Am tresărit când el se apropie de mine și își adâncise capul în scobitura gâtului meu. Nu puteam face prea multe, fiindcă încă eram ținută de el, îmi menținea mâinile atât de strâns încât cu siguranță îmi va lăsa vânătăi.

Nu îmi părea rău pentru nimic altceva, decât pentru bunica mea. Oare cum va primi vestea? Este deja atât de supărată de când a murit bunicul. Este mereu tristă și așteaptă cu nerăbdare momentul morții ei. Cum se va simți când va afla că și nepoata ei s-a dus? Singura care încă aruncă doi bani pe ea.