Don't Blame Me

Capitolul unu

Am înaintat pe asfaltul rece și am parcurs incinta verde tunsă perfect a vastului domeniu al academiei. Lângă intrare, ședea mândră o statuie de piatră care înfățișa mascota acestei academii. Și recunosc că odată ce voi pleca de aici, mascota îmi va lipsi cel mai mult. Căci era diavolul. Cu o pelerină roșie și o mască care îmi va provoca coșmaruri îngrozitoare, ținea în mână un steag înalt, steagul Statelor Unite.

Era destul de pustiu pe aici. Nici nu era de mirare. Mai sunt trei zile până la începerea cursurilor. Însă cum eu locuiesc tocmai în Toronto, Canada, am fost nevoită să vin aici în ultimul moment pentru a-mi lua orarul și a afla căminul în care voi locui pentru următorii trei ani. Desigur, pot parcurge drumul dintre Toronto și Greensboro în maxim zece ore cu pisicuța mea. Dar este pofticioasă și poate că am bani destui, dar nu am de gând să îi arunc pe combustibil pentru drumuri în zadar.

Am împins cu putere ușile retractabile de culoare albă ale intrării principale și aproape că am pufnit la mirosul din interiorul acestei clădiri. Mirosea a formaldehidă și clor dezinfectant. Oribil.

Podeaua era creată din plăci de marmură învechite și crăpate, cu modele de romb în negru și alb. În fața mea se întindea un hol lung decorat pe întreg cu lemn, pe care ședeau țanțoșe portrete ale decanilor academiei ai familiei Northwest. Această familie a condus academia din generație în generație. Și în prezent decanul executiv este Dalton Northwest. Dar tablourile erau imense și aveau o tentă de groază. Ochii lor te priveau și te urmăreau.

Mi-am scuturat capul și am înaintat pe hol, lăsând în urma mea un val de parfum cu miros plăcut de flori de primăvară.

Când holul de terminase, am ajuns într-o intersecție care desemna o răscruce cu patru drumuri. Am stat o secundă și am ascultat vreun zgomot sau voci, pentru a alege un drum. Însă nimic. Era o liniște mortală.

Am oftat și am dorit să cotesc la stânga, când deodată am auzit niște pași și de îndată, din dreapta mea a răsărit mascota acestei școli care la început am crezut că îmi va provoca un atac de cord și voi leșina aici, dar nu se compara cu sentimentul plăcut și fiorul pe care l-am simțit între picioarele mele. Oh, Doamne. Această mascotă nu mă terifia, așa cum credeam. La naiba, mă excita. Persoana de sub mască era înaltă și foarte bine făcută. Era un pachet de mușchi și nu știu dacă se datora costumului sau într-adevăr formei fizice. Însă înălțimea era de necontenit. Am fost nevoită să îmi ridic capul în sus la maxim pentru a-l privi atunci când s-a apropiat de mine și s-a oprit la doi pași de corpul meu. De sub mască răsăreau o pereche de ochi negri tăciune care mă priveau cu curiozitate, iar eu m-am cutremurat sub acea intensitate.

- Se... secretariatul. reușesc să rostesc, deși mă bâlbâiam

Persoana în schimb nu spuse nimic. Însă pielea mi se făcuse de găină atunci când mănușa lui neagră de piele s-a lipit de pielea taliei mele ascunse și m-a îndrumat pe holul din dreapta noastră.

Îi ajungeam abia până la cot și mă simțeam ca o preșcolară care este ghidată de un stâlp pe holurile școlii.

Aparent, nu a fost foarte greu să găsesc secretariatul dacă m-aș fi străduit măcar puțin. Pentru că acesta se afla tocmai la capătul holului din dreapta. Am citit literele de deasupra ușii de lemn maro ars și când am privit în spate, mascota deja se afla la câțiva metri distanță de mine.

Am înghițit în sec și am privit cum pelerina făcea valuri în spatele său pe măsură ce acesta se mișca, apoi a dispărut din raza mea vizuală în acea răscruce.

Am bătut ușor în ușa scorojită și am intrat fără să aud un răspuns. Am dat de o încăpere foarte mare și modernă. Având câteva birouri tot făcute din lemn maro ars pe care stăteau niște computere de marca Apple și pereții erau acoperiți cu dosare și foi nesfârșite. Din spatele unuia dintre computere, a răsărit o doamnă destul de tânără, cu părul roșu ca focul și ochelari de vedere cu lanțuri decorate cu mărgele.