Fugitivo

• Familie și libertate •

- Afli când vine în celulă. N-ar trebui să fii la programul de dat cu mătura prin curte? Hai! îi făcu semn spre drumul pe care venise. Fuguța până nu le iese colegilor numărătoarea greșită printre deținute.

- Omule, lasă-mă numai un minut s-o văd, te rog din sufletul meu. Un minut, ridică un deget în aer, atât numai, și dispar. Un minut s-o văd la ochi. N-are pe nimeni. Ida mea nu are pe absolut nimeni.

- Vizitele nu sunt permise. O vezi când vine în celulă. Vei avea suficient timp să discuți cu ea. Are o condamnare foarte generoasă.

- Un singur minut nenorocit, insistă, mă milogesc de tine dacă e nevoie. Să-i zic numa' că sunt aici dacă are nevoie de ceva. Te rog. Te rog!

- Îi spui când vine în celulă, își îngustă privirea. Acum dispari. Sau vrei să chem pe cineva să te ia de aici?

- Te plătesc. Asta vrei? Te plătesc, dracu' să te ia de țeapăn ce ești!

- Dispari, repetă pe un ton mai ridicat. La naiba, nu ne putem înțelege?

- Ești al naibii rău, pufni. De aia ți-a spart capul în baie, negă, nervoasă. Auzi, da' când era bătută unde ți-era vigilența, ha? Unde? Unde ți-era vigilența când îi rupeau oasele? se răsti și ea, depărtându-se de coridor, părând că renunță la idee.

- Acolo unde e și calmul tău. Adică la gunoi, spuse mai încet, doar pentru sine, agățându-și cătușele de cureaua pantalonilor.

Pentru o perioadă scurtă, a fost liniște din nou. Seara înainta silențios, niciun sunet tulburând împrejurul ușii albe. Apoi, din nou pași. De data aceasta, mai mulți, mai organizați. De data aceasta, o escortă oficială, o femeie în uniformă ținând-o strâns de braț pe Calida. Din palmele ei curgeau picături mari de sânge, pătând podeaua. Nu-i venea să creadă.

- Accidente nocturne, oftă femeia în uniformă către Navarro. Sunt asistente pe tură?

- Ești dusă rău, o ținti cu privirea pe Calida, dându-și scaunul din dreptul ușii. Știat asta?

Le făcu loc femeilor, anunțându-le că asistentele sunt în camera doi, singura cameră ocupată de altă deținută. Calida zâmbi încet în timp ce trecea pragul, simțind privirea usturătoare a lui Navarro direct în ceafă. Însă zâmbetul îi pieri instant, o durere cumplită măcinându-i sufletul atunci când o zări pe Zaida întinsă pe pat.

Escorta anunțase asistentelor evenimentul neplăcut pe care îl încasase Calida, retrăgându-se apoi în spatele ușii în compania bărbatului.

Cu grijă, una dintre asistente scoase dintr-o cutie medicală pansamente sterile, așezând-o pe femeie pe singurul scaunul disponibil. Dar Calida nu își putea ține privirea decât pe femeia întinsă pe pat. Nu știa cu ce ar trebui să înceapă, ce ar trebui să spună. Timpul îi era unul limitat, iar ochii i se umeziseră vizibil.

- Îmi pare rău, zise aproape în șoaptă.

Încruntându-se imediat ce simți mișcare în jurul său, Zaida se ridică în șezut, un val de durere îndoindu-i puțin spatele. O studie câteva secunde, rumegându-și propriile cuvinte, clarificându-și propriile sentimente. Negă din cap, aproape insesizabil.

- Evident, spuse pe un ton rece și calm. Ești închisă din nou. Evident că-ți pare rău, gitana.

- Sunt lângă tine. Asta dacă ar mai conta, își uni buzele cât timp asistenta făcu un nod stabil la bandajul uneia dintre mâini.

- Cu așa prieteni, nici nu mai am nevoie de dușmani, râse amar, luându-și privirea de la ea.

- Au vrut să mi-o ia pe Estrella, Ida. Mi corazón, își scutură capul, negându-și lacrimile.