Pentru toți cei care ar fi dat totul pentru a rămâne, dar au fost nevoiți să fugă, și pentru toți cei care deși nu-și doreau decât să fugă, au rămas.
Carte scrisă în totalitate în colaborare cu Ana Maria Hornea (Tasmmyn), și bazată pe serialul tele...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
PRΩLΩG
— Oprește mașina, m-au împușcat! vorbi cu vocea subțiată, privindu-și cu groază mâna plină de sânge. Tricoul alb era acum roșu, rana pulsându-i dureros la abdomen. Apăsând brusc pe frână, ochii femeii de la volan s-au ațintit asupra rănii prietenei sale. Singura ei prietenă. În urma mașinii, fumul învăluia drumul de la marginea Marocului.
— Allah, ești plină de sânge, se încruntă. Nu e bine. Nu e bine deloc, negă din cap, dezbrăcându-și hanoracul pentru a stopa sângerarea cu materialul gros. Ține acolo, i-l puse cu fermitate peste abdomen.
— Trebuie să mă duci la spital, se lăsă pe spate. O să mor, mormăi.
— Taci! Trebuie să mă gândesc, o opri cu un gest al mâinii, privind spre drumul luminat de faruri, în mijlocul neantului.
— La ce să te gândești? tremură. Trebuie să mă duci la spital, repetă, respirând tot mai greu. Fetița mea...
— Fetița ta e probabil moartă deja, își trecu mâinile prin părul negru, lovind apoi ritmic volanul de piele.
— Nu e moartă, o simt, vorbi cu siguranță, deși încrederea din ochii ei de caramel începuse să se stingă treptat. Trebuie să ne duci la...
— Și dacă o fac? o ținti cu privirea. Dacă o fac..., o studie, o să vorbești.
— Să vorbesc? șopti. Ce să...
— Unde sunt, unde vreau să mă duc, unde sunt banii, totul, pocni din degete. O să te șantajeze cu copilul și o să le spui și ce-am mâncat la prânz. Așa va fi.
Femeia împușcată păru stupefiată.
— Zaida..., îngăimă. Nu te-aș trăda niciodată.
— A, nu? râse nervoasă, strângând volanul în pumn. Nu m-ai trăda? eliberă volanul. Atunci de ce am vizitat mormântul fiicei mele, Calida? De ce am dus niște nenorocite de flori la un nenorocit de petic de pământ?
Calida respiră cu greutate, lacrimile umezindu-i obrajii. Înghiți cu noduri, sângele ei devenind din ce în ce mai rece. Negă frenetic din cap.
— Zaida, te rog. Nu te răzbuna acum. Te implor, nu acum. Tu vei evada din nou. Fetele noastre nu se mai întorc. Du-ne la spital.
Zaida o privi cum rămâne fără culoare în obraji și fără voce pentru a o implora. Calida îi era cea mai bună prietenă de ani de zile, încă de când fusese încarcerată prima oară. Totuși, tot Calida era și motivul pentru care își îngropase fiica la doar 17 ani. Tot ea era motivul pentru care risca să ajungă la închisoare din nou.
— Asta mă doare mai rău decât te doare pe tine, șopti. Ții minte când aveam funia de gât? Mă priveai în ochi. Eu țin minte. E greu să uiți când cei despre care crezi că te vor ridica, aleg să te doboare. E greu, nu-i așa?
Calida rămase cu obrazul lipit de spătar și cu hanoracul peste rană. O auzea, dar simțurile nu-i mai permiteau să-i răspundă. O auzea, și oricât și-ar fi dorit să nege, nu putea. Avea dreptate. În loc de răspuns, scoase un mic geamăt îndurerat. Ochii verzi ai Zaidei erau țintă pe drumul pustiu. Muzica de la radio se auzea în surdină, un jazz liniștitor pe o șosea învăluită de moarte.
Zaida? Este o bombă cu ceas. Tic tac, tic tac, tic tac, bum! E o bombă plină de fire roșii. Orice fir alegi să tai, tot îți va exploda în față! E inevitabil cu ea.
Își așeză mâinile pe volan, privindu-și propria reflexie în mica oglindă retrovizoare. Cu un gest calm, își curăță mica pată de rimel de sub ochi, trecându-și apoi lin degetul de-a lungul tatuajului întunecat sub forma unei lacrimi subțiri, veșnice. Un omagiu adus fiicei ei. Un legământ nespus.
Când fiica ei a murit, adică a fost ucisă, a fost... cum se spune la ei? Jihad. Micuța musulmană a făcut jihad, a ars din temelii. Au venit jandarmii cu armele mari, au țintit-o chiar în frunte, iar ea a stat, să știi. A stat acolo și cred că doar a așteptat să meargă la fata ei. M-a emoționat. Zaida nu se predă niciodată, nu e genul ei. Ea e genul care dă totul în lupta ei.
A dat radioul mai tare, umezindu-și scurt buzele. Cea mai bună prietenă a ei era însărcinată și murea lângă ea. O auzea gemând fără noimă. În oglinda retrovizoare, își văzu ochii fiindu-i mai răi și mai cruzi ca niciodată.
Să trăiești cu Zaida e ca și cum ți-ai construi casa pe un teren minat. Trebuie apoi să conviețuiești în frică, nu știi când rămâi fără o mână, fără un picior, fără cap... nu știi niciodată la ce să te aștepți. Femeia asta este foarte, foarte imprevizibilă.
În urma lor lăsaseră mai mulți polițiști împușcați, multe mașini în derivă și multe gloanțe pe jos. Fuseseră în libertate șase luni, șase luni în care poliția nu a putut să le dea de urmă. Șase luni în care au fost invizibile și libere. Dacă nu ar fi dat Calida telefonul ăla, ar fi fost invizibile și libere în continuare. Cine știe, poate nu ar mai fi fost găsite niciodată.
Deasupra lor, luna părea o seceră ascuțită. Melodia de la radio începea să devină din ce în ce mai enervantă. Oare cât dura ca sufletul să se ridice la cer? Dar două suflete? Unul condamnat, iar altul... nedrept de nevinovat. Ochii Zaidei o priveau acum pe Calida.
Eu nu cred că Zaida este un om în care să poți avea încredere. De aceea, prefer să o evit când o mai văd prin închisoare... mă rog, acum nu mai e aici. I-a tras pe toți, ai auzit? A evadat. Adevărul e că mereu mi-a fost frică de ea. Cred că și de asta sper să nu se mai întoarcă niciodată. Mă sperie, îmi dă așa... un fior de gheață până în măduva oaselor când trece pe lângă mine.
Ochii Calidei erau blurați de lacrimi. Nu mai putea vedea nimic clar. Era pe muchia subțire dintre viață și moarte, o acrobată mergând pe o sfoară deasupra unui hău. Mașinile de poliție probabil că le pierduseră urma. Zaida condusese ca o nebună până acolo.
Cred că Dumnezeu și-a luat ochii de la sufletul ei. Așa se întâmplă când te lași foarte ispitit de întuneric. Ajungi să te pierzi. Dar eu nu cred că este un om rău, nu cred că îi curge sânge rău prin vene. Cred că e doar în luptă deschisă cu propriul ei destin, se încăpățânează să-l schimbe. Eu aș vrea s-o poată face. Eu mă rog și pentru ea în discuțiile mele cu Domnul. Mă rog pentru ea, să-și recâștige sufletul.
Unindu-și buzele, Zaida strânse din ochi. Noaptea devenea opacă și mută. O fracțiune de secundă mai târziu, apăsă accelerația până la podea, gonind ca un fulger pe drumul deșertic, făcând mașina nevăzută într-un nor gros de nisip.
