Adio iluzii de primavara!

8. Abandon

 8. Abandon

Au trecut 57 de zile! 57 de zile in capat!

Privesc uimita, nevenindu-mi sa cred, la uriasul tort de ciocolata de pe masa. E veselie mare pe aici. Multa lume, oamenii pe care de abia daca-i cunosc se invart pe aici si vin si ma pupa, aduc cadouri, canta La multi ani si imi pun intrebari din cand in cand. De dimineata nu s-a mai oprit muzica. Undeva in mijlocul camerei de zi este improvizat un ring de dans unde o gramada colorata de oamenii isi misca fundul. Cineva a insistat foarte mult ca eu sa cant la pian. Nici macar nu stiam ca EU stiu sa cant la pian! Cand le-am spus asta au inceput sa rada si m-au intrebat ce am facut anul trecut ca doar tata imi platise profesor de pian. Fulgerele din ochii parintilor m-au determinat sa spun ca lectiile au fost foarte placute insa nu sunt pregatita sa cant de fata cu atatea persoane. Tatal meu, disperat ca lumea insista si nevrand ca eu sa-l dau de gol, a intervenit si a atras toata atentia asupra sa. Cred ca as putea sa-i multumesc mai tarziu pentru asta pentru ca oamenii astia ma scot din sarite. Si, cum spuneam , veselie mare pe aici! Mormanele de cadouri stau nedesfacute din lipsa de timp. Mesele sunt incarcate cu fel de fel de delicatese. Trupa care canta nu este deloc rea si aceasta este cu siguranta petrecerea perfecta pentru unii. Nu va faceti iluzii! Nu este petrecerea mea sau a unui prieten de-al meu. Nici vorba de prieteni! Singurul meu prieten de aici este Sandro, calul cu probleme la un picior. Petrecerea este a mamei mele. A implinit azi 40 de ani. La multi ani departe de mine, mami! Pacat ca nu ma aude...As vrea sa vad ce fata ar face...

De mai bine de o jumatate de ora stau si ma uit in jur fara sa pot intelege cum de au trecut 57 de zile! 2 luni si cateva zile! Si in tot timpul asta ce am facut? In primele 2 saptamani am zacut la pat spunand ca ma simt rau doar ca sa scap de imaginea casei in care ma aflam. Nu a mers. Camera mea ma distrugea asa ca intr-o zi ploioasa m-am hotarat sa ma ridic din pat si sa fac ceva. M-au pus la munca. La inceput nu am miscat un deget insa ei chiar vorbeau serios cand spuneau ca muncesc pentru painea mea. Pana la urma m-am apucat de dat mancare la cai. Acolo l-am gasit pe Sandro. Se afla intr-o stare jalnica. Fiind schiop nimanui nu ii pasa de el. Tatei i-a convenit ca eu sa am grija de el pentru ca nu il ingrijea nimeni. Tot eu i-am dat si numele...Sandro.

Abandonat...da, pe Sandro l-au abandonat toti... La fel ca si pe mine! Ma simt mai singura ca niciodata si daca nu ar fi calul asta de care m-am atasat mi-as fdi zburat creierii de mult....sau poate ca nu! Cel mai mult ma doare ca m-am abandonat pana si eu... Mi-am abandonat principiile, interesele si am trait ca un robot. M-a lovit atat de tare ziua mamei...57 de zile! Cand au trecut??

Rememorez acele zile si realizez cu durere ca nu am avut nici-un vizitator... Nu am mai vorbit cu un prieten de atata timp... M-au abandonat si ei... Acum sunt una cu fata de la grajduri...cui sa-i pese de mine...Nici macar lui Cristi....Nu l-am mai vazut din ziua aceea...

Cu parintii nu prea vorbesc...de obicei iau masa singura la bucatarie.  Nu am parasit ferma nici macar o data si am uitat complet ce gust are inghetata...chiar daca caldura e ucigatoare.

Mi-am auzit parintii vorbind de o calatorie azi la masa. Ce mult imi doresc sa fie adevarat! Sa plece cat ma departe si sa ma lase macar doua zile sa ma odihnesc...

Ceasul bate ora 20. Perfect! E timpul sa ma retrag. Inventez o scuza oarecare pe care oricum nu o asculta nimeni si plec cat mai repede din sala in care se tine petrecerea. In drum daram doua cadouri. Ma aplec sa le ridic. Unul e de la doamna Eliza, o vecina de-a noastra si al doilea este de la Cristi?? Mda..e de la el... Si e trimis prin posta. Pe spate sunt lipite doua timbre. La naiba! Ce mult mi-ar fi placut sa-l vad!

Ies afara. Inca mai e destula lumina si vad clar cum doua persoane se giugulesc in gradina. Terasa e impanzita de barbatii care fumeaza iar livada e mult prea departe  si nu am chef sa merg pana acolo. Dar nici in fata casei nu mai pot sa stau ca o sperietoare de ciori asa ca incep sa merg. Nici nu mi-am dat seama cand am ajuns la grajduri. Parcurg drumul asta automat, fara sa ma gandesc...Mi-a intrat in obiceiuri iar picioarele ma poarta singure pana la locul in care Sandro sta trantit pe podea. Ma cunoaste si atunci cand ma vede se ridica incet in picioare. L-am mangaiat un moment pe bot printre zabrele dupa care am t\patruns in boxa lui. L-am tesalat si i-am dat apa, dupa care l-am scos la o plimbare. Merge greu din cauza piciorului. Cred ca il si doare....veterinarul nu a stiut sa zica exact ce are iar tatal meu nu s-a interesat mai departe.