2. In prezent

326 15 5

2. In prezent

Stateam in micuta masina a lui Cristian. Capul imi atarna greu intr-o parte, sprijinit de spatarul scaunului. Lacrimile imi erau uscate pe obrajii si priveam cu ochii intredeschisi, printre genele incarcate, pe fereastra. Nu stiam unde sunt sau incotro ne indreptam. Tot ce stiam era de unde plecasem. La gandul acesta o noua impunsatura de cutit mi-a facut inima sa se stranga dureros. Ploua. Stergatoarele se plimbau monoton, incontinuu pe parbrizul masinii. Dintr-o data s-a nascut in mine dorinta arzatoare de a ma afla afara, printre picaturile de ploaie care sa-mi reinoieasca lacrimile de pe obrajii.... invidiam cerul care putea sa planga oricand, cu lacrimi uriase, facandu-i pe toti prezenti la durerea lui. Eu nu mai aveam lacrimi, ochii imi erau obositi, secati, rosii si ma usturau ingrozitor. Chiar daca ploaia aceea de august era galagioasa si puternica, tacerea lui ma apasa greu. As fi vrut sa aud reprosuri! Sa ma certe asa cum facea mereu; sa arunce vina pe mine pentru tot; sa-mi tina predici nesfarsite.... sa-mi dea motiv sa-l urasc! Sa imi dea motiv sa-mi revars asupra lui toata supararea mea! Dar el tacea! Se uita doar inainte si se lupta sa tina stergatoarele in functiune ca sa poata vedea drumul.

Of! Cat mai voiam sa ma desprinda de gandurile mele! Isi dorea sa ma pedepseasca prin asta, sa ma lase sa imi dau seama singura de greselile mele si sa ma las cuprinsa de remuscari...

Simteam nevoia sa ma dezvinovatesc in fata lui si chiar si in proprii mei ochii vroiam sa diminuez greseala ce ma apasa pe umeri ca o povara grea si, in acelasi timp imi doream cu incapatanare sa rup tacerea ce se asezase intre noi.

-Cristi... imi pare rau.... nu stiu ce s-a intamplat. M-am simtit rau...da! foarte rau! Si...

-Sssst! Asculta ploaia.

'Asculta ploaia'??? Ce naiba? Isi batea joc de mine??? Mi-am stapanit cu greu raspunsul ironic de pe buze, stiind ca ii datorez multe si i-am raspuns simplu:

-Nu pot.

-Straduieste-te.

Si a tacut.... Nu am mai scos nici un cuvant si nu si-a dezlipit privirile de pe drum deloc. Am tacut si eu. Nu avea rost sa incerc sa leg o conversatie iar dupa un timp am reusit sa adorm.

Cand m-am trezit stateam pe loc si eram singura in masina. Pe scaunul soferului era un pachet cu mancare dar nu imi era foame. Ma durea ingrozitor tot corpul din cauza scaunului tare si aveam capul golit de orice fel de gand. M-am uitat in jur dupa Cristi dar tot ce vedeam era o ceata groasa, extrem de deasa prin care nu se putea vedea absolut nimic.

Nu stiu cat timp am stat singura in masina incercand sa disting ceva in marea alba ce ma inconjura, cand portiera s-a deschis si in masina a intrat Cristi. A luat pachetul de pe scaun si l-a pus in spate, dupa care a pornit motorul. Pentru un moment am crezut ca el chiar avea de gand sa plece pe ceata asta insa m-am linistit imediat ce am vazut ca pune un CD cu muzica. El niciodata nu conduce cu muzica pornita. Am tras puternic aer in piept si am incercat sa-mi aleg cuvintele pentru a incepe o conversatie, insa m-a oprit cu un semn scurt din mana chiar inainte de a incepe.

Eram prea obosita pentru a ma enerva pe el pentru ca nu avea dreptul sa faca asta! Pana la urma aveam dreptul sa stiu unde ma aflam! In loc sa-i ignor gestul si sa incerc sa aflu informatiile de care aveam nevoie, m-am trezit dand muzica putin mai incet si culcandu-ma la loc.

Cand am deschis ochii am fost orbita de lumina diminetii. Nu recunosteam locurile pe langa care treceam dar nici pe el nu il intrebam nimic. Probabil ca mi-ar fi spus sa ascult "muzica soarelui" sau ceva asemanator.

Timp de vreo doua ore tacerea groasa dintre noi nu a fost intrerupta decat de zgomotul motorului. Dupa aceea stomacul mea a inceput sa dea semne de foame. M-am strans rusinata intr-o parte incercand sa opresc zgomotele urate. Cristi a luat din spate punga cu mancare si mi-a asezat-o pe genunchi. El chiar credea ca am sa mananc? NIci vorba!

-Nu multumesc! Nu mi-e foame!

Mi-a ignorat complet toanele de copil rasfatat si si-a continuat drumul. A mai trecut inca o jumatate de ora, timp in care nu mi-am putut dezlipi privirile de pe punga, intrebandu-ma ce se afla inauntru, insa fara sa-mi satisfac curiozitatea, pana cand mi-am luat inima in dinti si m-am hotarat sa-l supun la un mic chestionar.

-Deci...unde suntem?

Nici-un raspuns. Nu am renuntat insa si am continuat.

-Unde mergem?

Nimic.

-Mai avem mult?

Iarasi nimic! Incepeam sa ma enervez!

-Opreste masina!

Doar un zambet aproape imperceptibil pe buzele lui si nimic altceva.

-Daca mananc imi raspunzi?

De data asta a inceput sa rada, destul de fals...dar totusi radea!

Eu voiam un raspuns! Mi-era foame si sperasem ca in felul acesta il puteam determina sa-mi raspunda si in acelasi timp sa pot sa si mananc fara sa-mi calc toata mandria in picioare.

Am continuat sa-i pun nenumarate intrebari fara prea mare importanta insa nu am primit raspuns la nici macar una. Nu mai aveam rabdare deloc si ma rodea foamea, dandu-mi o stare continua de neliniste.

Orice as fi spus nu eram luata in seama si ma chinuia punga aia care continea ceva atat de ademenitor. Am deschis geamul si o briza de aer rece a patruns inauntru dandu-mi o idee destul de riscanta...pentru mine.

Am luat punga si am scos-o cu totul pe geam.

-Daca nu-mi raspunzi o arunc!

Niciun raspuns. Am repetat amenintarea subliniind ca poate lui i se va face foame si sperand ca nu mai are alte surse de hrana in masina. Nimic, din nou. Stateam in cumpana ce sa fac cand vantul a decis pentru mine. Am scapat punga si nu-mi venea sa cred prostia pe care o facusem! Am inchis repede geamul si mi-am expus un ranjet multumit pe fata care, de fapt, ascundea toate parerile mele de rau. Nici o reactie din partea lui! Ma exaspera situatia asta! Cu o ultima sfortare mi-am ridicat mana si l-am mangaiat usor pe obraz. Nu ma asteptam sa reactioneze si nici nu a facut-o.

Pentru ca din partea lui nu primeam nici un ajutor am incercat sa aflu singura unde ma aflam si incotro ne indreptam. Nu mai eram de foarte mult timp in orasul meu. Nu-mi pot aminti pe unde am iesit din oras deci nu aveam nici macar un indiciu asupra drumului pe care am apucat. Mi-am tocit creierii mult timp in cautarea unui raspuns si am ajuns la concluzia ca era imposibil sa ma duca la parintii mei! Era exclus! Ii ura pe parintii mei la fel de mult ca si mine si stiu ca mi-a spus odata ca nu ar mai calca nici mort pe acolo! Deci puteam sta linistita! Orice alt loc era bun, atata timp cat eram sigura ca nu e vorba de casa parintilor.

Dupa ce m-am lamurit cat de cat pe acest subiect, adica mai deloc, dar, in fine, cel putin nu ma mai preocupa foarte mult, m-am hotarat sa atac si cea mai importanta problema a mea: prezentul. Mai pe larg vroiam sa-mi pun ordine in ganduri in legatura cu Alessandro. In primul rand nu se afla langa mine. Aceasta constatare, desi evidenta, m-a durut. Doi: are o sotie! La gandul asta mi s-a facut pielea de gaina si doua lacrimi mari mi-au umezit din nou, dupa o absenta destul de lunga, ochii. Trei: este numai vina mea ca are o sotie! De ce? Nu stiu exact....inca nu stiu....dar voi afla! Patru: il iubesc mai mult ca inainte si bonus il mai si urasc! Care sentiment e mai puternic? Nici asta nu stiu....dar voi afla! Cinci: Am sa-l recastig sau, cel putin am sa ma razbun! Cum? Nu am nici cea mai mica idee! Dar ma voi descurca! Sase: Ma simt atat de goala, de singura,calcata in picioare! O umbra care se incapataneaza sa poarte zorzoane! Si nu-mi vine sa cred ca inca mai am puterea sa ma gandesc la toate aceste lucruri la rece si sa ignor toata durerea asta care imi sugruma sufletul!

Mi-am fixat bine aceste idei in cap dupa care m-am lasat sa cad in aceeasi stare pe care am avut-o dupa ce am plecat de la nunta. Am inceput sa plang incet, fara sa mai am puterea de a-mi opri lacrimile....

Adio iluzii de primavara!Citește această povestire GRATUIT!