7. Acasa

165 7 1

7. Acasa

 Tata nu se schimbase deloc in cele 9 luni in care nu-l mai vazusem. Era la fel de impunator in costumul lui bine calcat, avea aceasi privire aspra, sfredelitoare si aceeasi stapanire de sine bine pusa la punct. L-am privit cu curiozitate in timp ce se apropria de locul in care ma aflam eu intinsa. S-a asezat pe un scaun fara sa-mi arunce nici macar o privire.

-A fost o actiune total iresponsabila! Iti pui viata in pericol fara sa te gandesti deloc la consecinte! Iti faci parinti sa sufere fara nici o munstrare de constiinta! Ai 18 ani! Maturizeaza-te odata! Ai impresia ca viata ta este un joc de-a soarecele si pisica? Cat timp crezi ca ma voi mai preocupa de starea ta? Ceea ce faci tu sunt mofturi! Sa fugi de acasa ca o bezmetica, ca cel mai mare raufacator, sa iti renegi familie, sa umbli cu toti pierde-vara pe care ii intalnesti si sa iti ranesti adevarati prieteni este tot ceea ce sti sa faci? M-am saturat sa-ti port de grija si sa te intretin cine stie pe unde si tu sa dai pe acasa din an in pasti! Si inca obligata! Am ajuns la concluzia ca ti s-a oferit mult prea multa libertate! Esti majora. Nu mai pot sa te trimit la internat dar daca tii neaparat sa fii supravegheata permanent pot sa fac si lucrul acesta! Din clipa asta esti nu mai ai voie sa iesi din perimetrul fermei decat insotita de cineva autorizat de mine. Iti vei petrece timpul liber invatand pentru facultate si ajutand la treburile fermei pentru ati castiga painea. Poti sa te consideri un angajat!

Spunand acestea s-a ridicat si a plecat, lasandu-ma sa fierb in propria-mi ura si furie. Angajat? In casa lor? Imposibil! Nu aveam de gand sa misc un pai in locul asta si daca aveau de gand sa ma lase sa mor de foame nu au decat sa o faca!

M-am uitat in jur sa vad unde ma aflu si spre nefericirea mea eram in vechea mea camera de la mansarda. Aveam piciorul bandajat si ridicat pe doua perne. Zgarieturile de pe maine incepeau sa se estompeze si durerea pe care o simtisem inainte acum disparuse cu totul. Ba chiar mai mult nu mai simteam nimic, absolut nimic! Tot corpul imi era amortit si nu ma puteam misca. Nu-mi venea sa cred! Cu siguranta am fost tratata din nou de idioata de Dorris! Femeia aia habar nu avea de medicina si imi injectase si de data asta prea multe anestezice! Si asta de curand! Am incercat sa ma calmez in timp ce asteptam sa imi revin complet.

Tata imi tinuse o predica destul de scurta. De obicei vorbea mult si in termeni sofisticati ca sa imi arate mie cat de inteligent e el! Se pare ca a realizat in sfarsit ca nu intelegeam nimic din ce-mi spunea si s-a hotarat sa intoarca foaia. Prin toate discursurile lui el voia sa-mi transmita un singur mesaj : 'Sunt dezamagit de tine, intotdeauna am sost si intotdeauna voi fi! Orice ai face nu o sa te ridici niciodata in ochii mei! Esti acelasi copil parlit care nu stie sa tina pusca de vanatoare in maini!' Mesajul asta il prinsesem inca de mica si pe atunci chiar ma straduiam sa-i fiu pe plac... Am realizat mult prea tarziu ca mi-am distrus copilaria incercand sa fiu copilul perfect. Asa ca am renuntat de ceva vreme sa incerc sa-l fac pe tata fericit si m-am concentrat pe fericirea mea. Dar si pe aia am pierdut-o inainte sa o ating cu adevarat....

Trebuia sa scap cumva din cusca asta! Nu era posibil sa raman aici si sa dau mancare la porci! Asta niciodata! Urasc ferma asta!

Gandurile mi-au fost intrerupte de o alta persoana care a patruns in camera mea. Nu era tata. Dupa cum il stiam eu in urmatoarele 3-4 zile nu ma va mai binecuvanta cu persoana sa. Asadar am ridicat capul sa vad cine e. Era Dorris.

-Dorris, desteapt-o! Ce ai bagat in mine ca nu ma pot misca?!

-Bromoval domnisoara! Ca sa scapati de dureri!

-Ce dureri nebuno? Stii tu ce-s alea dureri??

-Da' pai am doi copii domnisoara!

-Doi? Da' parca aveai doar unu!

-A mai venit unu acum o luna...

-Si tu ce cauti aici? Nu ar trebui sa stai cu copilul?

-Ba da! Da' am venit sa va ingrijesc...

-Lasa tu treaba asta in mainile doctorilor! Tu vezi-ti de copil si lasa-l pe domnul Smith sa-mi dea anestezice!

-Dar tatal dumneavoastra nu vrea sa cheme doctorul...Zice ca nu vrea sa afle toti vecinii ca iar ati fugit prin padure si ca de data asta v-au adus si ranita acasa...

-Poftim?

-Imi pare rau...dar asta-i adevarul... Ii e cam rusine domnului...

-Taci din gura si pleaca ca iti plange tancul! Iesi de aici!

-Si anestezicul?

-Esti nebuna? Vrei sa ma omori? Nu ti-am spus ca nu ma mai pot misca din cauza ta? Hai du-te odata!

Dorris a iesit impiedicandu-se din camera mea si m-a lasat singura.

Stateam si priveam absenta in tavan rememorand ultimele zile. Oare ce se intamplase cu Criss? Era in primul rand vina lui ca ma aflam aici dar era si vina mea. Cu siguranta daca vorbeam cu el dupa ce am realizat ca ne indreptam spre ferma il convingeam sa facem cale intoarsa.... Am fost atat de proasta sa fug in felul acela.... Dar acum nu de asta imi pasa. La urma urmei nu aveam unde sa ma duc daca plecam de aici... Alessandro nu mai era...

Alessandro! De ce ma gandesc din nou la el? Trebuia sa-mi intre in cap ca se insurase! Ca eu nu mai faceam parte din viata lui...Cel mai bun lucru pe care il puteam face era sa il uit! Dar eu aveam de gand sa alimentez amintirea lui, sa o retraiesc si sa aflu raspunsurile de care aveam atata nevoie. Sufletul imi era macinat de intrebari la care numai el imi putea raspunde. Intre timp trebuia sa-mi recastig libertatea.

Efectul anastezicelor se ducea incet-incet si durerile incepeau sa-mi macine trupul. Piciorul inca ma mai chinuia cumplit si era clar ca vreo 2-3 zile v-a trebui sa stau la pat pana sa imi revin complet.

Adio iluzii de primavara!Citește această povestire GRATUIT!