6. In trecut

170 7 2

6. In trecut

Nu am deschis ochii desi eram perfect constienta. Nu voiam sa-i mai deschid vreodata! Imi doream ca timpul sa stea in loc si sa aud la nesfarsit cantecul ploii. Imi doream sa simt pasii picaturilor de apa calcandu-mi fata, calcandu-mi mainile, intregul corp.... dar nu ii simteam. Eram la adapost. Unde? Nu-mi pasa! Imi doream nespus de mult sa ma aflu in bataia ploii si sa nu se schimbe nimic....niciodata!

Era ca atunci cand visam si ceasul desteptator ma rapea din frumusetea visului. Intotdeauna inchideam ochii inapoi si bateam cu putere la portile inchise ale viselor. Imi doream sa ma intorc in lumea mea, sa continui sa-mi traiesc visul! Dar cu cat incercam mai mult sa patrund inapoi cu atat visul mi se stergea din memorie mai repede si ma abandona in realitate....Atunci ma simteam saraca...goala....imi pierdusem visul! Ceasul suna din nou si eu trebuia sa-mi indrept pasii spre scoala... Ramaneam cu mici amintiri...fraze rostite, gesturi...dar nimic concret....nu reuseam sa-mi amintesc ce visasem....

Asa era si acum.... Singura diferenta era ca acum visam constienta de faptul ca visez! Visam ce vroiam eu....sau mai bine zis...visam ce imi daruia ploaia. Si visul era adevarat! Era o amintire....

Intotdeauna am stiut ca ma voi indragosti de un chip acoperit de o umbrela. Nu stiam cum se va intampla, nu stiam cand se va intampla, nu stiam unde se va intampla, insa stiam ca asa va fi! Si mai stiam si ca vom fi binecuvantati de cer! El va plange peste noi si noi ii vom primi lacrimile cu bratele intinse spre nori, spre infinit, spre el....

Nu am incercat niciodata sa anticipez clipa mult asteptata, pentru ca stiam ca ea va exista si eu nu trebuie sa fac altceva decat sa o astept....si nu am asteptat-o prea mult!

Eram intr-o statie de autobuz. Ploaia cadea neobosita in jurul meu si eu priveam de sub umbrela la trecatori, in timp ce imi asteptam autobuzul. Nu treceau multi oameni pe strada.... Mai zaream din cand in cand o umbrela ratacita printre picaturile de apa. Erau oameni care se grabeau spre locul de munca, spre casa, spre magazine.... Oameni care blestemau vremea urata care ii obliga sa se grabeasca. Oameni care nu s-au oprit niciodata sa admire perdeaua de lacrimi transparente care ofereau viata...Oameni care nu se oboseau sa prinda o picatura in palma si sa priveasca in adancul ei, sa observe chiar si pentru o clipa inima acelei lacrimii, inainte ca ea sa dispara, sa se scurga, sa se alature celor cazute deja....

Imi placea ploaia, imi placea sa alerg desculta prin gradina bunicii in timp ce ploua, imi placea sa simt iarba proaspata gadilandu-mi talpile ude, imi placea sa cred ca mi se va mai alatura cineva in acest joc copilaros...

A venit autobuzul. Mi-am inchis atenta umbrela si am urcat. Era foarte aglomerat, ca de obicei atunci cand afara ploua. Nu ploua foarte des, iar faptul ca acum ploua era chiar ciudat....la noi nu ploua niciodata in luna mai...

Mi-am facut loc cu coatele printre prea multele persoane din masina si m-am sprijinit de geam. Am mers cateva statii si simteam efectiv cum eram lipita cu totul de sticla. La fiecare oprire mai urcau 2-3 suflete. Ma miram cum de nu explodeaza autobuzul ca in desene animate! De abia mai respiram in inghesuiala aia si ma deranjau si miile de glasuri care cereau mai mult spatiu. La urmatoarea statie nu am reusit sa cobor. Mirosea dezgustator a transpiratie. Eram inconjurata de oameni din toate partile pentru ca reusisem sa ma dezlipesc de geam. Am impartit in stanga si in dreapta coate pana am reusit sa ajung la usa. Cand autobuzul s-a oprit am sarit in ploaie fericita, gata sa-mi iau zborul, ca o pasare care a scapat din colivie.

Mi-am dat seama ca nu mai aveam umbrela la mine...si nici macar nu ma aflam intr-o statie! Soferul a profitat de un rosu la semafor ca sa mai scape de cativa calatori! Perfect! Ziua mea era ruinata! Era imposibil sa mai ajung la spectacol. Deja eram in intarziere si nici nu stiam prea bine pe unde trebuia sa merg. In final am renuntat la piesa si m-am hotarat sa ma plimb. Undeva mai sus se vedea un parc. M-am indreptat cu pasi lenesi spre locul acela si m-am asezat pe o banca. Simteam apa cum imi patrunde hainele si imi mangaie pielea si oricat de mult mi-ar fi placut senzatia aia care imi dadea fiori, stiam ca sanatatea mea era in pericol. Am mai zabovit putin acolo, bazandu-ma pe sistemul meu imunitar pe care il stiam foarte rezistent.  Cand m-am ridicat sa plec am observat pe partea cealalta a parcului un grup de baieti si fete, adapostiti sub umbrele colorate. Am facut cativa pasi cand am fost depasita de grupul vesel. In sfarsit gasisem oameni fericiti! Nu radeau zgomotos si nu puteam sa vad daca zambesc pentru ca eram in spatele lor, dar aveam impresia ca sunt fericiti pentru ca se tineau de maini, de dupa gat, vorbeau intre ei si...aveau umbrele colorate!

Adio iluzii de primavara!Citește această povestire GRATUIT!