Detoxifiere prin post

Postul in natura si la om

1. Postul la animale

Postul spontan al animalului
Restricția de hrana poate fi observată și in lumea animală: este postul spontan. Animalele acționează in acest fel din instinct, adesea in scopul unei reparații corporale. Într-adevăr, in multe asemenea cazuri pot fi observate numeroase ameliorări.
Reluarea alimentatiei nu se face decât atunci când postul a fost suficient de lung pentru rezolva problema corporală de care suferă animalul. Astfel, observam pisici, câini și alte animale, bolnave sau rănite, care se deplasează într-un loc retras pentru a posti odihnindu-se. Din când in când, ies ca sa consume apa.
Repausul fizic al corpului, repausul fiziologic al ansamblului organelor dedicate alimentației și consumul de apă constituie mijloacele lor de regenerare. Animalele se supun unui instinct care le este comun: recuperarea energiei și lăsarea corpului lor "să lucreze" pentru a le asigura vindecarea.

2. Diverse situații în cazul postului la animale

Postul în situație de suferință corporală: un animal rănit sau bolnav decide instinctiv să nu se alimenteze. Aceste posturi pot dura uneori mai multe săptămâni. Să notăm că acest post se asociază la nevoie cu izolarea pentru a se odihni mai bine și a-și recupera energia vitală. La intervale regulate, animalul se mișcă pentru s bea apă, nimic altceva decât apă. Repausul fizic și fiziologic, împreuna cu aportul de apă reprezintă alegerile instinctive de vindecare ale animalelor. În natură, în situațiile în care apare o vătămare sau o suferință corporală, răspunsul animalelor este așadar acela de a nu se alimenta.
Postul din lipsă de hrană: animalele care trăiesc în mediul natural nu se hrănesc în mod constant. Ele sunt așadar obligate să se mulțumească cu cantități reduse de hrană, trecând uneori prin perioade îndelungate de foamete. Se poate ajunge până la inaniție și, la limita extremă, chiar la moarte. Observăm, de altfel, la animalele care trăiesc în sălbăticie, o pierdere constantă de masă corporală în cursul iernii. Din fericire, rezervele lor nutritive le permit să supraviețuiască mult timp; capacitatea de a posti reprezintă deci un factor important de supraviețuire.
Postul în situații particulare: anumite animale postesc în perioada de rut. Aportul alimentar este redus, dar nu este vorba întotdeauna de un post complet. Aceste perioade de restricții alimentare se prelungesc adesea printr-un somn recuperator de lungă durată, după care animalul reîncepe să se alimenteze. Putem observa numeroase modificări corporale în cursul postului; este mai ales cazul celor care trec din starea de larvă la cea de insectă.
Postul in hibernare: În sălbăticie, animalele trebuie să se adapteze sezonului hibernal. În Europa de Nord, iarna este un anotimp vitreg: zilele sunt scurte, cu temperaturi foarte scăzute. Insuficiența hranei constrânge atunci animalele să-și organizeze existența pentru a supraviețui. Unele își fac rezerve de hrană ca mijloc de prevedere pentru aceste timpuri dificile - în afara culcușului lor, precum veverițele, sau ca albinele, în stup. În timpul celor mai reci perioade, se protejează dormind și nemâncând nimic. Alte animale, în schimb, își fac rezerve de nutrienți în interiorul corpului lor. În cursul acestei perioade de hibernare, starea de somn este preponderentă. Respirația, circulația sangvină la mamifere, metabolismul lor sunt foarte încetinite; funcțiile vitale sunt atunci reduse și temperatura corpului poate scădea considerabil, iar pierderea ponderală poate ajunge până la jumătate din masa inițială. În acest fel se pot adapta la rigorile perioadei hibernale. Hibernarea curentă la animalele cu sânge rece (șerpii) exista și la animalele cu sânge cald, acestea trăind în letargie. Să observăm că, pentru marmotă, este vorba despre o stare particulară în care își conservă totuși majoritatea funcțiilor vitale, mult atenuate: excreția, circulația sangvină, respirația sunt abia perceptibile.
Hibernarea seamănă cu starea de somn controlat. In afara acestei situații, animalului i-ar fi greu sa supraviețuiască. Temperatura corporală poate coborî cu un grad sau două sub cea a aerului ambiant; pulsul este considerabil încetinit și miscarile respiratorii se diminuează.
Hibernarea anumitor animale precum ursul brune este cunoscută pentru particularitatea sa: uneori femela dă naștere ursuleților la sfârșitul acestei perioade. Ursul negru din nordul Rusiei se așază pe un morman de frunze spre sfârșitul lui noiembrie și adoarme; dacă nu este deranjat, va hiberna până la jumătatea lui martie, timp in care trăiește din rezervele nutritive depozitate în țesuturi în anotimpul frumos. Veverița își face provizii de nuci intr-o ascunzătoare și se poate trezi pentru a le consuma; este un fel de hibernare parțială. Bursucul hibernează uneori aproape zece săptămâni. Pârșul își încropește o ascunzătoare protectoare și doarme în ea cinci luni fără să mănânce. Liliecii hibernează și ei, chiar până la o jumătate de an; resursa lor de hrană trebuie sa le ajungă pentru tot acest timp. Contrat mamiferelor, care pentru perioada de hibernare trebuie să-și caute locuri protejate de intemperiile iernii, animalele "inferioare" se îngroapă și temperatura lor se apropie atunci de cea din exterior. În mod natural, metabolismul lor scade. Reptilele se ascund, încolăcite, în scorburi și diverse găuri. Broaștele, șopârlele, salamandrele, unii pești se îngroapă sub solul înghețat la suprafața; celulele lor trăiesc la ralanti. Melcul își fabica cu mucusul lui o secreție cu care astupă intrarea în cochilie. Insectele hibernează în stadiul larvar, învelite într-un cocon. Albinele și viespile dorm toată iarna, refugiate în ascunzătorile lor. Toate se reanimă primăvara, de îndată ce temperatura devine favorabilă.
Hibernarea este determinată de scăderea temperaturii și lipsa hranei. Sfârșitul ei corespunde cu o întoarcere la circumstanțe favorabile. Astfel, urșii mănâncă din abundență pentru a aduna provizii în vederea hibernării, pentru a nu ieși din cartierul lor de iarnă mai multe luni. Această perioadă de hibernare reprezintă o situație de post complet. Animalele cu sânge cald trebuie să mențină o activitate fiziologică prin care să-și asigure o căldură corporală minimală și să gestioneze utilizarea rezervei lor corporale pentru a rezista până la o perioadă mai favorabilă, iar în acest scop are loc o încetinire a funcțiilor circulatorie și respiratorie. Epuizarea rezervelor înainte de încălzirea vremii le-ar provoca moartea prin inaniție. Metabolismul, în timpul hibernării, tinde să gestioneze rezervele nutritive disponibile. Astfel, putem considera că hibernarea reprezintă o adaptare la condițiile ambiante și mai ales la diminuarea resurselor nutritive. Încetinirea metabolismului nu este întotdeauna o urmare a scăderii de temperatură, ci ține cont de necesitatea de a conserva rezerve nutritive.
Utilizarea hranei este realizată prin oxidarea substanțelor organice nutritive, pentru a produce energie. Această utilizare este menținută sub un control permanent. Chiar la temperatură ridicată, în timpul postului, metabolismul este redus pentru a conserva rezervele nutritive. Astfel, constatăm că hibernarea debutează atunci când temperatura nu este încă prea scăzută și rezerva de hrană este satisfăcătoare, ceea ce înseamnă că metabolismul este controlat prin decizii interioare, și nu de situația exterioară. În concluzie, animalul care hibernează nu este strict legat de condițiile exterioare.
Estivația*: hibernarea este denumită în mod obișnuit "somnul hibernal"; prin comparație, estivația  se poate numi "somnul estival". Este o activitate metabolică redusă care le permite animalelor să se odihnească. Adesea, aceste perioade sunt în anotimpurile aride, în care apare nevoia de a-și încetini activitatea. Acest repaus fiziologic nu este o stare de toropeală, ci o situație de acomodare la modificarea mediului exterior. Estivația se observă în principal în zonele tropicale în timpul perioadelor de secetă, de căldură intensă, când hrana devine rară și vegetația este foarte săracă. Anumite mamifere sau insecte estivează adormind. Aligatorii și alți crocodili ar îngroapă pentru a trece cu bine prin perioada secetoasă. De asemenea, unii pești, broaște și broaște-țestoase se îngroapă în noroi pentru a supraviețui în timpul perioadei ostile. În deșerturi, animalele erbivore dorm pe durata secetei, atunci când vegetația lipsește. La fel ca în cazul hibernării, mecanismele interioare ale corpului comandă estivația, care nu se datorează numai condițiilor exterioare.

* Stare de viață latentă prin care trec vara unele animale din regiuni calde și secetoase (n.a.).

Durata abstinenței alimentare: cele mai lungi perioade de reducere a alimentației se situează în principal în timpul "somnului hibernal". Organismele care postesc suferă doar o reducere a grosimii stratului celular. Timpul petrecut fără hrană depinde de cantitatea rezervelor disponibile și de utilizarea lor. Timpul abstinenței este mai lung la animalele cu sânge rece decât la cele cu sânge cald. Șerpii au capacitatea de a se abține de la hrană timp îndelungat, care poate depăși uneori chiar un an. Pentru urși, bursuci, este vorba de trei până la cinci luni, în mod obișnuit.

Postul are așadar o funcție importantă în natură, este firesc și util. A posti în situație de boală este răspunsul natural al organismului. În hibernare și în estivație, postul este utilizat de animale ca să-și asigure supraviețuirea. Să notăm că postul precedă inaniția, permițând să se trăiască la cel mai redus nivel fiziologic, compatibil cu supraviețuirea. Astfel, rezervele interne sunt economisite timp îndelungat. Hrana este atunci utilizată în principal pentru a garanta supraviețuirea țesuturilor vitale și a conserva funcțiile vitale. De asemenea, în situații de boală, febră, inflamație, durere, criză emoțională vie, observăm suspendarea emisiei sucurilor digestive. Astfel, pofta de a mânca dispare: trebuie s-o respectăm pe durata ei limitată. Rezervele interne sunt cele care asigură atunci supraviețuirea naturală. În perioadele de activitate și de post, animalele își consumă mai repede rezervele decât dacă se odihnesc și nu există niciun risc de inaniție înainte ca un anumit procentaj din rezerve să fie utilizat. Animalele pot posti așadar în mod natural intervale lungi de timp.

3. Postul la om
Omul este supus acelorași legi ale existenței ca animalele și poate posti așadar perioade lungi de timp din motive diverse.
Postul în religie este o practică ancestrală, urmată mai ales în țările din Orientul Mijlociu, dar în egală măsură în diverse locuri ale planetei, de exemplu în India de hinduși.
Druizii posteau în Europa, indienii în America; în Iudeea era practicat postul numit esenian; postul cu rol curativ a fost utilizat de secta numită a "terapeuților", la începutul erei creștine; Biblia menționează numeroase posturi ținute pentru a obține o binefacere.
La creștini, postul Paștelui se petrecea în abstinență. Concepțiile medicale moderne au condamnat această practică, astfel încât religia catolică a renunțat la noțiunea de abstinență alimentară.
Să notăm că musulmanii practică în egală măsură un post fals în timpul Ramadanului: li se îngăduie să mănânce după apusul soarelui. La evrei, postul este real, dar de scurtă durată. S-a observat de asemenea postul la azteci în Mexic, la incași în Peru etc. Unele posturi au fost preconizate de budism, fiind menținute încă și astăzi.
Postul, în diverse circumstanțe, a fost utilizat pentru a atinge niște obiective. Acesta a fost cazul lui Gandhi, care postea pentru a purifica India. Acești postitori, inclusiv protestatarii prin greva foamei, considerau că-și pun viața în pericol pentru cauza pe care o apărau. În realitate, nu era deloc așa și puteau chiar obține avantaje prin această practică. Posturile puteau fi considerate în egală măsură ca niște perioade inițiatice având scopul integrării în grupuri sau caste particulare.
Se știe că postul ținut pentru a "vindeca" diverse boli a fost practicat încă din Antichitate. Uneori este utilizat în caz de hibernare umană, ca la eschimoșii care se adăposteau împotriva frigului și-și diminuau considerabil aportul de hrană.
În cursul istoriei umane au fost înregistrate numeroase posturi lungi, ceea ce dovedește pur și simplu că omul poate să suporte aceste posturi lungi de mai multe zeci de zile. Astfel, putem concluziona că postul efectuat în mod inteligent nu este periculos. Omul se poate abține de la hrană pentru că posedă în organismul lui o rezervă pe care o poate solicita în funcție de nevoile sale personale și chiar dacă aporturile alimentare sunt imposibile.
Practicile postului spontan în Franța s-au făcut individual, în numeroase locuri și în mod necoordonat. În anii 1950, mișcarea igienistă franceză, sub impulsul lui Gérard Nizet, editor de lucrări ale lui Herbert Shelton despre alimentație și post, a creat un centru de post în sudul Franței care a funcționat vreo douăzeci de ani.
Acest post însoțit de odihnă va fi reluat de Albert Mosseri într-un stabiliment de post până în 1988. Din 1990, centrul "Natură și Viață", condus de mine, propune acest tip de post numit "post static".
În paralel, în 1980, Gisbert Bolling, originar din Germania, s-a stabilit în Franța pentru a propune postul în asociație cu drumeția. Mișcarea inițiată de el a proliferat și beneficiază în ziua de azi de numeroși animatori. Acest tip de post este denumit "postul dinamic".
Cele două mișcări colaborează perfect.