Hold Me Closer

Capitolul XXVII

"too shy to say,
but i hope you stay"
billie eilish

"Domnișoară Azalea? Îmi cer mii de scuze pentru ora la care vă sun, însă vin cu vești bune. Doamna Morrigan s-a trezit"

Acel apel neașteptat din zorii zilei și acele câteva cuvinte au fost suficiente să mă facă să ies în grabă din casă, cu un milion de emoții în piept, însă cu o inimă vizibil mai liniștită. Mama e bine.

După atât timp în care am tot așteptat un semn de viață din partea ei și începeam treptat să îmi pierd speranța, mai mult fără voia mea, în sfârșit pot răsufla ușurată. Viața noastră o să revină la normal și sincer nu cred că puteam fi mai fericită. Nesuferita de Melrose e binevenită să se care din casa noastră cât mai curând, cu tot cu legumele ei dezgustătoare, cu telenovelele infernal de lungi și cu nasul ăla pe care și l-a băgat peste tot unde nu ar fi trebuit, ceea ce face totodată ca eu să pot dormi din nou în propria cameră fără să fiu nevoită să dau nas în nas cu ea și să îi aud nemulțumirile la fiecare pas pe care îl fac.

Ultima perioadă a fost agitată și stresantă din multe puncte de vedere, căci am avut constant ceva pentru care să îmi fac griji și probleme, însă prezența cuiva a reușit să mă distragă uneori de la tot ce se întâmpla în jurul meu fie și pentru câteva minute, ceea ce a însemnat enorm. Cu siguranță nu există cuvinte care să exprime cât de recunoscătoare îi sunt pentru tot, deși el nu știe neapărat lucrul acesta. Dar sper să afle curând.

Când am intrat pe ușa salonului la exact șase fără un sfert, cu respirația sacadată, mâinile și picioarele tremurânde și inima încă nesigură, am avut surprinderea să o văd pe mama privind absentă pe fereastră. Mi-am spus de una singură că va fi la fel de puternică pe cum mi-o aduceam aminte și că va fi bine, iar faptul că și-a revenit după atât timp și că am văzut-o în felul acela de cum am pășit pe ușă o demonstrează fără să mai fie nevoie de alte cuvinte. Și chiar dacă îmi promisesem de dinainte că o să fiu puternică pentru ea și ca nu voi permite să mă ia valul atunci când o voi vedea, nu am putut să nu izbucnesc în plâns ca un copil mic în momentul în care i-am zărit chipul brăzdat de lacrimi și am citit toate emoțiile amestecate din ochii ei.

A făcut un efort să vină înspre mine și să mă ia în brațe, căci eu nu îndrăzneam încă să mă mișc de pe loc, iar odată ce i-am simțit căldura și mângâierea părintească pe creștet aveam impresia că mă voi prăbuși din minut în minut. Mi-a fost dor de ea, mi-a fost dor de mama mea și probabil că nu aș fi realizat vreodată asta dacă nu eram pe cale să o pierd. Nu aș fi știut cât trebuie să o prețuiesc și să o las să fie acolo pentru mine de fiecare dată când își dorește asta, nu aș fi devenit conștientă de faptul că sunt atât de norocoasă să am o mamă.

Primul impuls pe care l-am avut a fost să o întreb de ce? De ce mi-a făcut asta, de ce a vrut să plece și să mă lase de una singură printre străini, de ce nu a vrut să găsim o altă cale prin care să facem să nu o mai doară sau măcar să doară mai puțin. Amândouă am avut de suferit în urma a ce s-a întâmplat, amândouă am fost afectate, însă eu nu i-aș fi făcut niciodată asta. Nu aș fi putut pleca, știind că va rămâne aici, pe pământ, cineva care mă va plânge pe urmă. Dar m-am abținut de la a-i spune acele lucruri și am încercat să evit o posibilă ceartă doar din dorința de a nu ruina momentul și, în schimb, am îmbrățișat-o la rândul meu cu dor.

Sunt convinsă că vom avea timp îndelungat să rezolvăm toate problemele dintre noi și să facem pace cu trecutul puțin câte puțin. Și deși este probabil ca recuperarea ei să nu fie una tocmai ușoară, luând în considerare motivul pentru pentru care a ajuns în starea în care a ajuns, am încredere că lucrurile o vor lua pe făgașul normal odată cu trecerea timpului.