Hold Me Closer

Capitolul XI

à la folie
to insanity

Mă uit în depărtare și mi se pare că pot vedea tocmai de aici celălalt capăt al lumii. Arată pustiu, dar totuși liniștit și grijile par a fi neînsemnate de la distanța la care mă aflu față de ele. Mi-aș dori să fiu acum acolo sau pur și simplu oriunde altundeva, să o pot lua de la capăt cu totul.

Ce aș face dacă aș avea vreodată șansa de a o lua de la capăt?

Nimic. Doar aș exista.

Aș exista așa cum nu am putut s-o fac niciodată cu adevărat până acum. Mi-aș permite să greșesc mai des, să plâng fără să mă simt slabă, să îmi exteriorizez sentimentele fără să-mi fie teamă, mi-aș da voie să eșuez fără să mă mai gândesc la consecințe, aș spune 'te iubesc' fără să-mi pese dacă mi se va spune înapoi sau nu, m-aș atașa fără să regret dacă voi fi rănită pe urmă, și aș zâmbi.

Mult.

Din inimă, din profunzimea ființei mele, doar atunci când simt să o fac. Aș lăsa orice urmă de zâmbet să îmi lumineze chipul și să îmi mângâie buzele, indiferent de momentul zilei în care mă aflu. Fie el răsărit de soare, fie el apus, fie în diminețile lungi și ploioase sau în nopțile reci și târzii cu cer înstelat.

Toate gândurile, toate regretele, tot ce simt și mă dă peste cap. Mi-aș dori să nu existe. Cred că ar fi minunat să am puțin timp în care să fiu doar un pustiu infinit cu o inimă care bate. O inimă care încă mai găsește câteva mici motive pentru care să bată și să pretindă că este una întreagă, la fel ca restul inimilor ce o înconjoară.

Mi se pare dificil uneori să deosebesc visele de realitate, căci iubesc să mă pierd în posibiltatea existenței unei vieți pe care nu o trăiesc de fapt. Iubesc să trăiesc în trecut, în viitor, dar niciodată în prezent și asta doar pentru că nu am găsit încă un motiv pentru care să o fac. În momentele în care realitatea devine prea clară, mult prea complexă și lumea un loc rece și agitat în care mă simt pierdută, prefer să mă folosesc de propria imaginație și să evadez.

Așa cum fac chiar acum.

Scutur ușor din cap și sunt readusă imediat în filmul din care m-am rupt cu bună știință pentru câteva zeci, sute sau poate chiar mii de minute. Razele calde ale soarelui îmi mângâie spatele și închid ochii pentru alte câteva momente, încercând să simt ceva, orice. Fie că e fericire sau tristețe, fie că e altceva, cert e că acum chiar vreau să simt vreo emoție. Mă simt ca și cum sufletul mi-ar fi despărțit de propriul corp, simt un gol înăuntrul meu, o liniște subită și curioasă, o senzație de amorțeală în fiecare celulă care mă întregește. E ciudat, căci nu știu ce se întâmplă.

Orașul pare liniștit la ora asta a după-amiezii de aici, de sus, de pe acoperișul clădirii pe care mă aflu. M-am trezit în salonul unei clinici, cu o idioată de branulă în mână și într-o pijama lălâie, de cred că încape și Miles în ea pe lângă mine. Încă sunt la fel de confuză în legătură cu prezența mea aici căci nu era nimeni lângă mine când m-am trezit, dar încerc să îmi aduc aminte ce se petrece de fapt. Mi-am scos nenorocitul ăla de ac din venă cu greu și cu lacrimi în colțul ochiului, apoi am ieșit pe hol în căutarea unor răspunsuri. Sunt și acum încă amețită, extrem de slăbită fizic și temătoare în legătură cu orice, dar dacă mi-am găsit energia necesară pentru a mă trezi din acel aparent somn destul de adânc, mi-am promis că o să mai caut și încă puțină voință să aflu ce mi se întâmplă.

Nu am văzut niciun chip cunoscut pe nicăieri pe coridoarele alea sinistre, luminate de niște becuri pâlpâitoare și vai de capul lor, dar în schimb am dat de un băiat ce părea că vine din lumea ailaltă. Nu, nu aia a morților vreau să zic, ci cea de dincolo de ușile clinicii ăsteia nesuferite în care încă nu am habar ce sfinți din ceruri caut. I-am cerut niște detalii, cu dificultate în vorbire ce-i drept și cu o voce mai răgușită decât ar fi trebuit să fie vreodată, și deși n-am înțeles mai nimic din ce mi-a zis el acolo, am auzit ceva legat de vreo "dezintoxicare" care m-a pus pe gânduri. Am încercat să îi ignor privirea care îmi inspira milă și compătimire și l-am rugat în schimb să-mi spună unde pot merge să iau puțin aer curat, pentru că simțeam că înnebunesc dacă mai stăteam mult între patru pereți albi și obosiți.