ASA TATA, ASA FIU

32

- Noua ani sunt prea multi, Alex.

- Da. Stiu. Dar ea stie, cunoaste, termenul limita. Daca sunteti suflete pereche, va veti regasi. Sa stii ca eu cred in aceasta sintagma: suflete pereche. Cred cu tarie in asta. Vad asta la parintii mei. Se iubesc atat de mult! In asta am crescut. Tata e greu de iubit si doar un suflet pereche ar ramane langa el.

- Hm! Cine ar fi crezut ca tu sa-mi vorbesti asa. Crede-ma ca in prima seara, daca as fi ajuns la tine, te-as fi omorat.

- Stiu. Sunt sigur de asta. Raspunse el, serios. – Tocmai de aceea m-a socat decizia ta. Una e sa ma salvezi, in situatia data, si una e sa iti doresti sa ramai cand stiu cat ti-ai dorit sa pleci. Dar nu au fost cuvinte goale la masa. Tu vei avea o familie, de acum. Si, ia spune, cand ii duci scrisoarea lui Carmen?

- Cand sunt sigur, absolut sigur ca nimeni nu a mai ramas dintre cei care i-ar putea face rau.

- Ok. Da-ne doua zile si se termina.

In seara celei de-a doua zi, m-am hotarat sa fac pasul. Mai aveam nevoie de telefonul lui Alex. Nu puteam s-o sun de pe telefonul meu. Ea nu trebuia sa-mi cunoasca numarul. Dar nici nu voiam sa sun cu numar privat sa se sperie... Asa ca l-am rugat pe Alex sa vina cu mine. Si din nou, emotii... si din nou trairi intense... Dar stiam, eram convins ca faceam pasul corect. Asa trebuia sa fie. Nu o goneam. Nu... Dar trebuia s-o stiu in siguranta. Si cel mai important trebuia s-o stiu ca va putea fi fericita la un moment dat. Insa tot ma incercau tot felul de emotii. Stiam cum voi face. Ii bag scrisoarea in cutia postala, apoi o sun. Asta imi era cel mai greu. Sa o sun. Aveam din nou aceleasi frici. Aceleasi temeri ca nu voi fi in stare sa vorbesc cu ea.

Am ajuns cu masina in preajma blocului unde locuia Carmen si pe care eu il cunosteam atat de bine. Am revazut locul unde i-am sarutat fruntea ultima data. Oh! Ce fiori... m-au cuprins.

- Cris, poti s-o faci. Sopti Alex, incurajator. – Stiu ca poti. Intr-adevar e cea mai buna solutie. Nu o lua ca o despartire acum... E o asigurare ca ar putea fi pentru voi un final fericit, daca aveti rabdare.

- Dar tot simt ca nu pot sa o fac...

- Atunci nu o face. Gasim altceva.

- Nu! Asta e rezolvarea. Asta e solutia. Nu exista altceva. Asa trebuie sa fie. Huh! Gata! Pot s-o fac. Asteapta aici! Ma duc sa pun scrisoarea.

Am iesit din masina si m-am grabit sa ajung la scara ei. Am vrut sa ma asigur ca ea e acasa. Asa ca am sunat la interfon:

- Da? Oh. E acasa. Unde sa fie? Doar ii spusesem sa nu se miste din casa. Asa ca mi-am schimbat vocea si am spus doar un cuvant:

- Posta!

- Acum.

Atat. Am intrat repede si am cautat febril casuta postala cu numarul apartamentului ei. Am bagat scrisoarea si am iesit repede. Am ajuns la masina fara sa privesc inapoi. Sa nu ma vada cumva.

- Gata. Acum am nevoie de telefonul tau. Am spus agitat.

- Poftim.

- Te superi daca ies sa vorbesc? Macar sa fiu singur. Nu stiu ce va spune.

- Nicio problema. Fa-ti treaba. Fa ce ai de facut!

Am inspirat adanc si am format numarul ei.

- Alo? Raspunse ea, destul de repede.

- Sunt eu... Oh! Doamne! Nu pot s-o fac. Nu pot sa ii spun de scrisoare.