ASA TATA, ASA FIU

22

Nu stiu ce o sa fac in continuare... nu stiu ce viata voi avea de acum inainte... dar sunt sigura ca te voi astepta sa imi dai acel sarut pe frunte... si sa imi spui ca ma iubesti... si ma voi ruga in fiecare seara, inainte de culcare, sa vina ziua aceea, sperand ca te voi visa...

                                                                                                                         Cu drag si dor, Carmen...

PS. Iarta-ma, daca poti! Nu imi doresc nimic mai mult decat iertarea ta.

PPS. Trifoiul cu patru foi sa iti poarte noroc. E singurul pe care l-am gasit eu vreodata.

PPPS. Nu imi pare rau ca te-am sarutat eu prima. Asa am aflat ce as fi simtit eu in bratele tale, daca acea zi de toamna nu ar fi existat si daca eu as fi intredeschis macar, ochii. Voi ramane cu aceste doua sarutari... si cu dorul de ele... si de tot ceea ce ar fi putut fi, daca acea zi nu ar fi existat...

Am lasat scrisoarea din mana. De fapt a cazut dintre degetele mele... pentru ca eu nu am mai avut nicio putere... Absolut nicio putere... Lacrimile curgeau intr-una... Abia putusem sa citesc cuvintele insiruite pe foaia alba de hartie, printre lacrimi... Oh! Doamne! Carmen, ce mi-ai facut? Cum sa traiesc eu cu asta? Abia ma linistisem si am luat-o de la capat. Aceeasi durere insuportabila... care imi sfasia pieptul. Aceeasi stare de agonie ca in prima seara aici... Oh! Doamne! Carmen ce mi-ai facut tu mie? Ce-am facut eu!? Oh! Doamne! Carmen! De ce nu ma urasti? Asa ar fi trebuit sa se termine! Cu ura ta pe veci! Asa ar fi fost mai bine! Pentru tine! Nu asa! Nu asa! Nu tu suferind dupa mine! Nu tu sfasiata de dorul asta! Nu! Nu tu franta de durere.

Nu m-am mai putut opri din plans. Exact ca in prima seara aici. Aceeasi durere sfasietoare din piept... aceeasi agonie crunta...

Am adormit tarziu in noapte cu suvita ei de par pe perna... Acolo va ramane ea... Pe perna mea.

M-am trezit cand am auzit batai in usa de la intrare. M-am dezmeticit cu greu si m-am grabit sa deschid. In usa era Alexandra. Singura. Cu chipul intunecat si foarte speriat.

- Alexandra... intra... intra... am soptit eu, retragandu-ma doi-trei pasi in spate, coborand privirea pentru a incerca sa-mi ascund ochii plansi ore in sir... pe care mi-i simteam umflati si care ma usturau acum. – Haide. Nu iti fie frica sa fii doar cu mine.

Fata a pasit in apartament si s-a indreptat spre living.

- Edmond, cum te simti? Te mai doare rana?

- Doare inca... dar sunt bine.

- Nu se vede ca esti bine, sopti ea, privindu-ma cu atentie. – Ce s-a intamlat, din nou?

- Nimic... Nimic... am soptit eu, dureros de incet...

- Haide, mie poti sa imi spui. Am spus eu ca sunt o paracioasa, dar stiu sa pastrez un secret. Haide, aseaza-te si spune-mi ce e cu tine. Alex a spus ca esti bine. Ca te-a lasat in stare buna aici. Iar acum te vad in halul asta!

- Ai tu gandurile tale acum... am murmurat eu tot cu barbia in piept. – Te servesc cu ceva?

- Nu! Te servesc eu pe tine. Iti fac micul dejun. Trebuie sa mananci. Ai slabit mult in zilele astea. Si stiu foarte bine cum ai aratat tu! Am vazut afisul cu ochii mei... nu din pozele facute. Asa ca tu fa ce ai de facut, pana iti termin eu micul dejun si mancam impreuna.

Spunand aceste cuvinte se si apuca de treaba. Eu, ca sa reusesc sa ma reculeg m-am apucat sa imi asez toate lucrurile si sa imi asez dormitorul. Asa cum hotarasem, voi pastra un dormitor doar pentru mine. Acolo va fi cuibul meu. Asa ca mi-am asezat in acel dulap toate hainele si putinele lucruri pe care le aveam. Printre bagaje am dat peste coronita mea de mister. Coroana mea de rege al banchetului. Am ramas o clipa lunga cu ea in mana... privind-o... apoi am asezat-o frumos pe masa dintr-un colt al dormitorului unde va fi altarul iubirii mele. Acolo am asezat pozele si albumul si DVDul... si am lipit afisul... apoi mi-am amintit de primul set de poze din sertarul din bucatarie. M-am grabit sa le aduc aici. Aici le era locul... printre celelalte poze... indiferent cum au ajuns ele aici. Indiferent ce s-a intamplat in acea prima seara aici. Ele imi vor aminti ca as fi facut orice pentru ea. Orice pentru siguranta ei... ca sa aflu acum ca ea s-ar pune oricand in pericol pentru mine daca nu s-ar gandi ca ea ar fi un pericol pentru mine. Of! Va trebui sa-mi inchid in fundul sufletului amaraciunea asta... si sa am grija de ea. Alex nu va mai trebui sa ma citeasca... nu il voi mai supara cu amaraciunea mea. Imi voi da toata silinta sa nu mai vada in sufletul meu. El chiar nu merita sa mai auda bocetele mele. Acum, asta este! Voi gasi o cale sa indeplinesc dorinta lui Carmen. Nu stiu! O sa vad eu, cum! Care va fi calea. Dar voi face ce trebuie pentru ca ea sa nu se puna in pericol.

Dupa ce am asezat toate pozele pe acea masa, cu gandul ca le voi inrama si le voi atarna pe perete, acolo in dormitor, si voi avea senzatia ca ea e cu mine... e prezenta acolo... si dupa ce am mai tinut o clipa in mana singurul trifoi cu patru foi gasit de ea... si daruit mie... am iesit si am incuiat usa. Scotand cheia din broasca.

- Edmond, gata micul dejun. Vino! Mor de foame!

Am intrat in bucataria spatioasa cu balcon si m-am asezat la masa. In timpul in care am asezat lucrurile, reusisem sa imi revin si sa ma calmez. Am inspirat si am simtit mirosul de mancare proaspat gatita si pofta mi s-a declansat instantaneu.

- Mmm! Ce bine miroase! Am exclamat eu, incercand sa zambesc.

- Serios? Iti place?

- Miroase excelent. Si sunt sigur ca si gustul e pe masura. Ia sa vedem! Am luat o inghititura si am ramas surprins de ce gust bun avea mancarea. – Mama, mama! Ce bun e! Alexandra! La ce nu te pricepi tu oare?

- Eh! Mai am multe de invatat, chicoti ea dulce. Am privit-o mai atent. Era o fata frumoasa... foarte frumoasa... Avea o finete... in miscari si in gesturi care te ducea cu mintea la printesele din povesti. Insa acele printese timide si sfioase... Stiam ca in tagma tiganilor, femeile sunt in urma barbatilor, mereu... Ele aveau o gramada de reguli... pentru ele existau o gramada de interziceri, mai ales daca era dintr-o familie ce era cap de clan. Narcisa nu se incadra aici! Ea nu ar fi putut ajunge niciodata la nivelul acestei fete. Rautatea ei urla din ea. Acum puteam sa fac diferenta dintre cele doua fete care erau aproape de-o varsta. Narcisa incerca din raspunteri sa invinga regulile si traditiile lor, iesind mereu din tipar, incercand sa fie la un nivel cu Tudor, insa Alexandra isi cunostea foarte bine locul si nu incerca sa se ridice. Stia ca printre ai ei, nu va reusi niciodata sa razbeasca si sa ajunga la nivelul lui Alex. Alex era croit pentru a fi un lider! Nu un sef! Un lider pe care sa il urmeze toti. Pacat ca faceau parte dintr-un clan. Pacat...